A r trebui să-mi trag singur un şut în fund, să-mi pun o cipilică de nebun pe cap şi să bîntui prin tîrg, strigînd în gura mare: "Sînt un prost! L-am judecat greşit pe Bush!". De fapt, nu am greşit în ceea ce-l priveşte pe Bush personal. El mi-a displăcut de la începutul începuturilor, de la alegerea lui cît-pe-ce-legală şi am roşit de fiecare dată cînd îl vedeam la televizor molfăind cuvinte. Nu era el prea deştept, dar era preşedintele meu, iar eu aveam credinţa (amar încercată acum) că administraţia lui lucra în interesul poporului. Am greşit. Bush conduce o gaşcă de hoţomani şi nu este doar un pic prostuţ, ci pur şi simplu ticălos. Haideţi să examinăm cîteva clipe naivitatea-mi, pentru că, în ochii mei, ea este încă şi mai ciudată decît Bush. În 1974, ca mai toţi americanii post-Nixon, am simţit că guvernul nostru are o politică deliberată care urmăreşte scopuri necurate şi că nu trebuie să ai încredere în nimeni din cei aflaţi la putere. Nixon era un spin mincinos care a dus un război ilegal în Cambodgia şi care a siluit procesul democratic ca un adevărat dictator de spiţă veche. Watergate a avut un efect salutar de curăţare totală a haznalei, sau măcar curăţirea ei pînă într-atît încît nici o altă administraţie să nu mai îndrăznească să mai acţioneze atît de pe faţă în dispreţul legii. Jimmy Carter, democrat, a risipit mare parte din neîncrederea sănătoasă a electoratului în guvern. Carter era, aşa cum neostenit ne repetă istoricii, un om "decent", un om cumsecade, un idealist sadea. Oricum, a fost destul de bun pentru a abate dezbaterea publică de la probitatea politică înspre chestiunea "drepturilor omului", ceea ce a restaurat încrederea lumii în idealurile americane şi a neliniştit puţin dictatorii. Carter a fost prea "decent" pentru a fi reales, aşa că a fost urmat la putere de un demagog de primă clasă, care mai avea şi un dram de noroc. Ronald Rea