Probabil că Silvio Berlusconi ar rîde dacă ar auzi suma care a aruncat-o pe doamna Puwak în gura presei. 150 de mii de euro nu acoperă riscul de a te afla lumea, tot aşa cum asigurarea de la World Trade Center n-a acoperit pagubele provocate de prăbuşirea turnurilor. Mai grav e însă un alt lucru: la banii ăştia, nimeni nu poate să ne ia în serios. Şi asta pentru că nu trebuie să uităm cu cine stăm de vorbă. Jacques Chirac a fost acuzat pentru cîteva afaceri dubioase cu case şi concedii de milioane de franci din banii altora. Silvio Berlusconi e judecat în dosarele unor afaceri care încep de la minimum zece milioane bucata. Chiar Tony Blair trebuie să explice cum a făcut echipa sa de l-a scos pe Saddam Hussein, dintr-un dictator de duzină, ditamai Führerul Orientului, exagerare care a prilejuit un război mai scump deja de-o sută de milioane de lire. S-ar zice - cel puţin după ce spune presa noastră - că românii pot mai mult decît atît. Şi totuşi, chiar renumita noastră corupţie n-a reuşit să iasă din copilărie şi să-şi demonstreze alura europeană. Chiar şi ea, în a cărei forţă aveam atîta încredere, pare a nu fi în stare să sară peste complexul de naţiune mică şi nici mai sus de bariera psihologică a milionului de euro. Scandalurile noastre, cîte ajung în Occident, rămîn să tragă prea uşor la cîntar - de la copiii orfani a căror problemă se rezolvă cu cîteva zeci de mii şi pînă la găinăriile baronilor locali, nici una mai zdravănă de jumătate de milion în bancnote comunitare. În felul ăsta n-o să ajungem prea devreme în Europa. Şi asta pentru că nu numai PIB-ul unei ţări contează în construirea unei reputaţii, ci şi capacitatea ei de a face un mic business deocheat, de a chefui şi-a arunca cu banii. N-am văzut pînă acum să ne vindem şi noi ţevile de la centralele nucleare în ţări doritoare de bombe care se lasă cu o mică ciupercă (aşa cum au făcut, se pare,