De cîte ori mă gîndesc la echilibru, îmi vin în minte mustăţile unchiului Solomon. Unchiul bunicii, dintr-o fotografie pe care o ştiu din copilărie. Să fi fost mari şi stufoase sau potrivite - nu-mi amintesc, însă cu siguranţă trebuie că erau bine dispuse de o parte şi de alta a feţei şi foarte îngrijite. Despre unchiul Solomon se vorbea cu admiraţie şi respect, aşa cum nu ştiu să se mai fi vorbit de nimeni. Fusese un bărbat fin şi generos, cu o etichetă impecabilă chiar şi la sfîrşitul vieţii, cînd regimul comunist nu-i mai lăsase nimic. Avea trăsături regulate şi am aflat că iubise cu discreţie şi constanţă, tot pînă la sfîrşit, o singură femeie. În imposibilitate, prin urmare, de a mă mai mărita cu el, am hotărît că îi voi călca pe urme şi voi învăţa la Sorbona cînd voi fi mare. Fiindcă, din tot ce auzisem despre el, asta îmi dădea un fior pe şira spinării şi mă făcea să mă simt foarte mîndră. Era o mare şi tainică misiune. La Sorbona, evident, n-am ajuns şi nici cu restul nu ştiu cum stau, dar unchiul Solomon mi-a revenit în minte într-un moment de criză. Am început să-mi descos familia, să caut fotografii. Aş fi vrut să mă agăţ de mustăţile lui. Pentru echilibru. Interesul pentru echilibru m-a dus la o concluzie simplă şi perfect truistică: slavă Domnului, echilibru există! - în estetic, în inestetic, în bine şi în rău şi în tranziţia dintre toate acestea la un loc. Tranziţie care, într-o atare stare de echilibru, poate fi perpetuă. De curînd m-a frapat simetria (sper) voit necizelată a unui slogan publicitar: ce serveşti, aia primeşti! Impactul este puternic, de sentinţă biblică şi mizează pe efectul lingvistic imediat asupra unui vorbitor nepretenţios. În acest caz, interesant este, totuşi, că spotul se adresează unui segment de consumatori ce doreşte să fie selectat cu grijă după afinitatea pentru un produs rafinat şi unic, imposibil de contrafăcut (e