La noi spiritul adolescentin, insurgenţa culturală, fronda s-au manifestat şi se manifestă la terase, în cenacluri, întruniri, şedinţe, holurile instituţiilor etc. Totdeauna oral. Niciodată în scris: cînd e vorba de text, toată lumea amuţeşte, se maturizează subit. Avem prea puţini "nebuni", prea puţine personalităţi dispuse să rişte totul de dragul unui capriciu, de dragul unei opinii îndrăzneţe. Daţi-mi un exemplu de teribilist român, scriitor important! Nu veţi găsi mare lucru - nişte avangardişti, poate, care şi-au "vîndut" teribilismul pînă la urmă în ţări străine, pentru că pe meleagurile noastre nimeni nu i-a luat în serios decît prea tîrziu... Să nu-mi veniţi iar cu exemplul trăiriştilor, la care teribilismul se împleteşte armonios cu grave derapaje ideologice. Primul care îţi vine în minte este Eugen Ionescu, cel din Nu, este singurul teribilist adevărat, istoric, pe care îl avem. Un autor care este adulat acum pentru opera de maturitate, dar în nici un caz pentru exemplarul său teribilism. Eseurile şi mărturiile sale de tinereţe sînt însă adevărate manuale pentru cum ar trebui să arate un teribilist de nota 10. La un moment dat, Ionescu plănuieşte atent o lovitură: Ion Barbu. Aşadar, o primă calitate este anticiparea efectelor pe care gestul tău le va genera. După lungi cazne, alcătuieşte demonstraţia ucigătoare. Numai că între timp un recenzent îl desfiinţează pe Barbu cam cu aceleaşi argumente. Ionescu renunţă să-şi mai publice cronica distrugătoare... Trece la altă victimă: Camil Petrescu. Mulţi ar spune că astfel de planuri sînt cinice de-a dreptul, nu doar teribiliste. Mie mi se par o dovadă de rafinament, de înţelegere a lumii literare în complexitatea ei. Tînărul Ionescu spune răspicat ceea ce lumea literară se fereşte în general să spună: că funcţionează după capriciile unor lideri de revistă, edituri, în funcţie de grupurile de influenţă. N