Joi 28 august, orele 19 şi cincisprezece minute: în vastul hall de sub piramida de la Luvru, amestecate prin mulţime, vreo două sute de persoane ţin lipite la ureche telefoanele mobile, pronunţă tare fraze sibilinice, se agită, îşi schimbă brusc direcţia de mers căutînd parcă un loc anume. Un minut mai tîrziu, cei două sute, în majoritate tineri, rămîn nemişcaţi; după încă exact treizeci de secunde, se prăbuşesc pe pardoseala de marmură. Stau întinşi jumătate de minut, se ridică şi pleacă, fără să scoată un cuvînt, care încotro. Operaţiunea se cheamă "flashmob" şi a fost prima de acest gen organizată la Paris. La origine sînt, se pare, teoriile americanului Howard Rheingold, specialist al utilizării noilor tehnologii în mişcările sociale. Principiul e simplu: prin e-mail sau prin SMS, un număr de persoane sînt mobilizate să execute un anumit scenariu într-un spaţiu public. Detaliile sînt comunicate în ultimul moment. Exceptînd micul nucelu al organizatorilor, participanţii nu se cunosc între ei. Primul "flashmob" a avut loc la New York, în iunie, au urmat Londra, Viena, Vancouver, Berlin şi, acum, Paris. Scenariile sînt de fiecare dată diferite, avînd drept trăsături comune gratuitatea şi absurdul. Ideea ar fi că, într-o lume în care orice gest trebuie justificat, o astfel de manifestare semnifică eliberarea, fie şi doar pentru şaizeci de secunde, de sub presiunea convenţiilor sociale. Sîntem, se vede uşor, nu departe de filosofia "actului gratuit" în mare vogă acum aproape un secol. Mai e şi sentimentul exaltant de a te contopi, anonim dar fericit, cu mulţimea; asta se numea, tot în urmă cu un veac, unanimism. Intervin, totuşi, cîteva elemente noi. Mai întîi, mijloacele moderne de comunicare, al căror statut paradoxal e o dată în plus scos în evidenţă: permit transmiterea şi recepţionarea instantanee de mesaje, dau iluzia apropierii şi complicităţii dar, în a