Cu trei premii importante plus o mentiune speciala plus alte citeva invitatii in competitii ulterioare de prestigiu s-a ales debutul in lungmetraj al lui Calin Netzer, Maria, la Festivalul de film de la Locarno. Un festival ambitios si octopusic, politizat si populist, intrat nu de mult in categoria celor de serie A (Cannes, Berlin, Venetia), in care insa filmele cu adevarat bune sint la fel de greu de gasit ca un club de noapte in care sa nu descinda politia pe motiv ca muzica e prea tare.
Organizare: Impecabila, ca si anul trecut. Acreditarea se face on-line in doi timpi si trei miscari, iar daca esti cascat si-ti uiti badge-ul plastifiat pe masa restaurantului la care ai luat cina in seara precedenta, nici o problema: in cinci minute ai altul. Tot plastifiat. Filmele incep intotdeauna la timp, iar atunci cind totusi ai surprize, merita: in aceeasi zi in care America era scufundata in intuneric din cauza penei de curent, in Piazza Grande din Locarno proiectia in aer liber intirzia cu aproape o ora, pe motiv ca luminile gigareflectoarelor nu mai puteau fi stinse! In fine, pentru cei care nu-si permit luxul de a calatori cu liniile aeriene elvetiene, festivalul asigura un microbuz gratuit si elegant intre Milano si Locarno, dus-intors (80 de minute). E drept ca si acest lux se cere platit: o data pe cursele italiene, unde gustarica isi merita diminutivul si predispune la anorexie acuta (doua feliute de cascaval, o boaba de strugure si niste ritzi-pitzi-uri nesemnificative); si-apoi, la vama italiana, unde ti se pun bete-n roate pentru ca vii din tara din care vii; numai ca nimic nu se compara cu felul in care ti se reaminteste ca vii in tara in care vii: baieti bronzati la solar, tunsi la milimetru, gelati la micrometru, imbracati in uniforma si inchisi intr-un cub de sticla ca niste exponate de peep show, pusi acolo sa-ti aplice stampila in pasaport cu
