Citeodata frumusetea pare sa aiba nevoie – pentru a se face mai pregnant perceputa – de o anume suspensie, dincolo de contingentele obisnuite, care s-o proiecteze intr-un timp al deambularii ferice si al vacantelor. Astfel ne-a adunat, pe un deal care cheama blind catre el si catre arhitectura veghindu-l limpede de multe veacuri, la Herina, o fagaduinta cordiala, aceea a unei procesiuni fara conditionari calendaristice si fara tepeneala de aride prescriptii. Urcam laolalta, cu benigna determinare, clina logodind alb de ziduri romanice – la origine, probabil, o minastire benedictina de maici – si inflorirea de buchet expansiv adusa de un prinos contemporan, din creatiile Silviei Radu. Picturi cromatic vii, pina la o vehementa fauve, nu distonau totusi in reculegerea clara a monumentului, recent restaurat, in nuda robustete a navelor inalte si a stilpilor ce le sustin: austeri si totodata facind pereche, doi cite doi, dupa un tipar de variabilitate abia schitat – suris sever, compensatoriu si el, in atita compacta netezime.

…Si nu ma simteam, la rindul meu, culpabil de vreo scandaloasa uzurpare, cind, oficiind vernisajul expozitiei, pe treptele corului, infruntam racoarea zidurilor infasurat in rosul cardinalesc al unui amplu sal, care ma cuprindea precum o pelerina. De fapt, chiar daca nu rosteam troparele cuvenite ingerilor si nu-i proslaveam prin imnul Trisaghion, ca in liturghia bizantina, prezenta lor in miezul inspiratiei actuale a sculptoritei ne inducea oarecum o stare de spirit. Era, cred, intr-o duminica, sarbatoarea inaugurarii noastre, la culmea unde ritul rasaritean, se stie, isi introduce credinciosii prin slujbe anume rinduite, vecernia mai ales, in disponibilitatea zilei care va urma: nu o zi trista – „blue Monday“, cum o voiesc lenese superstitii –, ci lunea dedicata tocmai ingerilor, ca mijlocitori ai cerescului.

Semne dintr-