Profesorul Ştefan Cazimir joacă în „clasa politică” românească rolul elevului firav şi auster, erudit şi plin de umor, totdeauna pus pe şotii, niciodată în criză de inspiraţie, a cărui ironie, bonomă, dar tăioasă, a impus printre colegi un respect dublat de teamă. Discipol spiritual declarat al lui nenea Iancu, confundat adesea cu Mircea Ionescu Quintus, după cum singur mărturiseşte, Ştefan Cazimir, a apărut în viaţa politică românească de după decembrie 1989 – întîi în glumă, apoi din ce în ce mai în serios – odată cu fondarea Partidului Liber Schimbist, formaţiune politică plină de haz şi adînci subînţelesuri la dinamica, adesea contradictorie, a unei vieţi politice autohtone care tocmai redescoperise farmecul pluripartidismului. În climatul foarte încrîncenat, total lipsit de umor, al vieţii politice de la începutul anilor ’90, Partidul Liber Schimbist (identificat cu persoana lui Ştefan Cazimir; eu, cel puţin, nu am ştiut niciodată numele vreunui alt membru de marcă al acestei formaţiuni politice) a jucat rolul unei supape menite să regleze prin bună dispoziţie, relaxare şi (uneori) bagatelizare, presiunea (adesea) prea ridicată din cele două camere (parlamentare). Metoda era simplă şi mai întotdeauna eficientă. Pe fundalul unor dezbateri excesiv de încinse, degenerate uneori pînă la nivelul injuriilor şi al atacurilor la persoană, apărea la tribună, diafan, preşedintele PLS, care rostea cel mai adesea, nişte versuri improvizate, pline de haz, dar nu lipsite de un anumit tîlc în contextul dezbaterilor respective. Ele readuceau instantaneu în sală buna dispoziţie generală, iar discuţiile puteau continua pe un ton normal. Un moment de glorie al preşedintelui PLS s-a petrecut în legislatura 1992-1996, cînd a compus imnul comisiei juridice a Camerei Deputaţilor, pe o melodie adaptată după Chevaliers de la Table Ronde: „La Cameră comisii sînt destule/ Ce treaba-şi fac