Să poposim acum asupra subiectului reîndoctrinării, adică a acelei contrareforme ideologice pornite de Ceauşescu în 1971, pe care am menţionat-o. Bineînţeles a fost vorba de o ,,rebarbarizare” asemănătoare celor iniţiate în Coreea de Nord şi în China, care a produs ,,o bulversare socială şi politică”, o ,,reînnoire precipitată aparatului de partid” pe fundalul unei cumplite dezamăgiri a intelectualităţii. Fenomenul ni se prezintă foarte important pentru evantaiul său de consecinţe ce nu s-au încheiat. Trăim încă în umbra unora dintre ele. A fost clipa în care scriitorii şi-au dat seama că s-au înşelat, socotind că-şi vor putea „umaniza” duşmanul inconvertibil. Clipa în care încercarea lor de-a ameliora pe dinăuntru sistemul s-a descoperit a fi un eşec. Comuniştii şi neocomuniştii sînt, în realitate, intratabili. Spre a-şi consolida pe plan intern puterea pe care pînă atunci s-a străduit a şi-o consolida în exterior, prin înscenarea unei imagini „democratice”, geniul Carpaţilor a montat două mituri: cel al „patriei primejduite” şi cel al „complotului malefic”, care putea fi al străinătăţii perfide şi agresive, dar şi al intelectualilor „rupţi de popor”, „vînduţi”. A luat naştere, ne amintim cu toţii, un patriotism de operetă, anacronic, bizuit pe retorica paşoptistă, un „rococo naţional” pe care destui creatori l-au acceptat poate că din impulsuri ale subconştientului etnic, primejduit dinspre Est, mai mult ca sigur dintr-o slăbiciune şi dintr-o „filosofie a înfăptuirii cu orice preţ”. Nu mai punem la socoteală vulgara acomodare la conjuncturi, irepresibilul arivism. Rădăcina actualei porniri antioccidentale, a puseurilor de xenofobie cu privire la minorităţi şi vecini, se găseşte neîndoios în mlaştina naţional-comunismului. Umbra putridă a lui Ceauşescu lansează, graţie legatarilor săi declaraţi ori nedeclaraţi, în mediul nostru incert, valuri de ură care nu ne pot a