Când Florin Piersic jr. a luat anul acesta Premiul UNITER pentru cel mai bun (fiind şi singurul) actor din spectacolul Sex, Drugs, Rock and Roll unora li s-a părut că, în sfârşit, “critica serioasă”1), stimulată de un juriu de nominalizări nonconformist, a înţeles că teatrul merge în cu totul altă direcţie decât spectacolele cărora ea le dă girul. Mă tem că aplecarea spre dramatic din interpretarea comentatorilor e paralelă cu realitatea: în condiţiile oferite de concurenţa din stagiunea trecută, performanţa tânărului actor a fost foarte bună, într-un spectacol-recital care dovedea angajare, pasiune şi virtuozitate. Structura dramatică a spectacolului, maniera de interpretare a actorului nu aveau nimic revoluţionar în substanţa lor şi oricât de amator de inovaţie ar fi tânărul cronicar ideea că tot ceea ce se întâmplă pe o scenă tradiţională e vechi, iar ceea ce se întâmplă într-o sală de la subsol este inovator e cam simpluţă. Pot să accept că, la un moment dat, critica teatrală poate fi şi o problemă de biologie (cultura teatrală se transmite greu de la o generaţie la alta, etaloanele modernităţii, după care eu judec, clasific şi resping, au fost generate de spectacole jucate când tinerii critici nu se născuseră), dar ignoranţa, inerentă şi deci scuzabilă, transformată în manifest revoluţionar nu face decât să consolideze poziţiile retrograde ale “birocraţiei critice”.
Din cauza acestei false probleme – teatrul de subsol şi teatru de parter – de câte ori mă duc la Green Hours simt nevoia să mă trec într-o “condică de prezenţă” ţinută probabil de “critica de direcţie”, nu cumva să se spună că “am refuzat să văd teatru în pivniţele lor de subzistenţă” sau că, doamne fereşte am lucrat la “interzicerea valorilor reale”. Şi caut valorile reale. Nu le găsesc întotdeauna.
Showdown de Peca Ştefan este un protest împotriva protestului, ascuns într-o
