(Cu Adrian Păunescu, la locuinţa lui din Dionisie Lupu, în vara anului 1998)

Cand i-am telefonat pentru prima oară lui Adrian Păunescu, din redacţia editurii, în rîsetele şi exclamaţiile de încurajare ale colegilor, amintirea, cu gust de madlenă proustiană, a imensului bine pe care mi-l făcuse el cîndva, înainte de 1989, de a mă ajuta să nu asist, în satul în care eram profesoară, cu mîinile încrucişate la o cumplită tragedie a unui elev bolnav incurabil, ci să pierd luptînd, se mai decantase, permiţîndu-mi să nutresc faţă de poetul devenit politician sentimente ceva mai limpezi. Dar nu atîta cît să stea în-tr-un raport suficient de limpede cu raţiunea şi chiar cu restul sentimentelor mele, şi vechi, şi recente, mai curînd negative. Şi în orice caz, nu atîta cît să-i cer, fără emoţii amestecate, un interviu.

N-a fost nevoie, fiindcă zgomotos, a preluat iniţiativa, aproape după primul „alo”. Întîi s-a alintat cu modestie: da, e adevărat că în scandalul cu MT, de care-şi aminteşte, l-a salvat pe Marin Sorescu, şi nu numai pe el, dar de ce am nevoie să vorbesc cu el despre asta?

Nu-i pot spune la telefon şi nu-i pot spune nicicum, probabil, la Adrian Păunescu neducîndu-se nimeni să spună, ci doar să asculte, cît mă fascinează tipul acesta de relaţii în socialism.

Fiindcă ideea că „vîntul de nebunie n-a clintit nici o frunză” atunci, în primăvara anului 1982 şi mai tîrziu, e numai în aparenţă adevărată.

Acolo, la suprafaţă, în aer, unde stau îndeobşte frunzele, nu s-a mişcat nimic. Dar ce agitaţie, ce forfotă şi ce de sfori trase, pe dedesubt, acele dedesubturi care-mi evocă mereu viaţa colcăitoare a Deltei din prozele altui impenetrabil monstru sacru al literelor româneşti. Şi fascinant aici este că personajele lumii acesteia vii din adîncuri sînt unele şi aceleaşi cu cele ale lumii moarte, încremenite de deasup