Mi-am cumpărat săptămîna trecută volumul al cincilea din jurnalul lui Gala Galaction, apărut anul acesta la Editura Albatros, care conţine cronica anilor 1945-1955. Îl aşteptam cu nerăbdare pentru că Galaction, omul, nu scriitorul, a devenit pentru mine, graţie însemnărilor lui intime, unul dintre cei mai vii interbelici. Acest ultim volum dă o dublă lecţie de istorie. Prima arată că în perioade tulburi şi cel mai onest om (ceea ce nu înseamnă însă lipsit de slăbiciuni) este învins incredibil de uşor pe terenul de joc al istoriei. A doua arată cum au fost mutilate cărţile şi, pînă la urmă, cum se mutila adevărul fiecăruia de către cenzura din anii comunişti. Maşinăria cenzurii, cu oamenii din umbră care-i asigurau buna funcţionare mi se pare şi astăzi, cînd lucrurile încep cît de cît să se limpezească, una dintre cele mai misterioase şi paradoxale zone ale puterii de ieri.

Pasajele cenzurate în anul 1980, cînd s-a publicat prima ediţie a acestui volum final al Jurnalului, au fost acum reintroduse. În volumele precedente, îngrijitorul ambelor ediţii, Teodor Vârgolici, a avut ideea să marcheze cu paranteze pătrate fragmentele migratoare şi nu înţeleg de ce a renunţat să o mai facă tocmai acum, la sfîrşit. Dar această lipsă mi-a permis o experienţă grăitoare legată de foarfecele cenzurii. Am citit cu creionul în mînă ediţia întregită şi am subliniat toate adevărurile istorice pe care le-am simţit incomode pentru perioada comunistă. La confruntarea cu ediţia “croşetată” am constatat că, într-adevăr, cele mai multe pasaje subliniate de mine lipsesc, în locul lor fiind puse (datorită onestităţii îngrijitorului ediţiei), ştiutele puncte de suspensie între paranteze pătrate. În schimb toate frazele ambigue, cele în limbaj esopic – am fost uimită să constat cît de repede a învăţat sincerul, dreptul Galaction să vorbească cu fereală şi subînţeles – toate ideile int