Unul dintre testele pe care le aplic cărţilor, căutând să le determin gradul de compatibilitate cu gusturile mele este… răsfoirea. Or, acest tip de “turnesol”, performant de obicei, nu poate produce decât confuzie când e vorba de eseurile lui Adrian N. Mihalache. Într-un fel de prefaţă – intitulată Pe gânduri… şi împănată cu jocuri de cuvinte ce abuzează de bietul substantiv – mă trezesc ricoşând din citat în citat (Bacovia, pomenit şi ca “Poetul”, Malraux, Rimbaud & Baudelaire – nenumiţi, dar evidenţi); şi tocmai pe când constatam caracterul enciclopedic ad-hoc al cărţii, dau peste Pledoarie pentru pornografie. Aidoma inginerilor sovietici care considerau cursul Volgăi o greşeală pe care se simţeau obligaţi s-o îndrepte, eseistul nostru propune câteva “îmbunătăţiri” necesare, pe filieră pornografică, desigur, unor romane (Anna Karenina, Roşu şi negru, Cei trei muşchetari). Concluziile ce derivă sunt cel puţin surprinzătoare: “Orice personaj al unui clip porno te poate introduce în ştiinţa de a te desprinde de tine însuţi, de a lăsa pradă comerţului libidinal “doar” un trup degajat de imixtiunea sufletului care, el, în acest timp aflat în altă parte, se odihneşte” (pag. 291). Chiar încercând să trec peste pleonasmul sintactic şi bucurându-mă pentru reuşita lui Adrian Mihalache în a performa pe propria piele separarea sufletului de trup – operaţie ce, zic eu, necesită un înalt grad de auto-cunoaştere – nu pot să justific uşurinţa (gender – free) cu care este abordată o temă nu doar controversată, ci şi grea de semnificaţie politică. Nu văd nici o definiţie de lucru a pornografiei, nici o discutare sistematică a ei. În plus, nu mi se pare că “literatura mare, «adevărată» pierde prin evitarea pornografiei” (pag. 288), pentru simplul fapt că de Sade, D.H. Lawrence, Apollinaire şi Philip Roth există an de an în syllabus-urile departamentelor de Litere. Dar lucrurile nu se