Publicul intelectual, şi mai ales aceia, literaţi, critici, filozofi, care se ocupă de multă vreme de interpretarea poeziei lui Paul Celan, au întîmpinat decizia curajoasă a lui Eric Celan de a purcede la publicarea corespondenţei private dintre părinţii săi 1) drept o piatră de hotar în îndeletnicirea cu opera poetului născut la 23 noiembrie 1920 la Cernăuţi şi mort în aprilie 1970 la Paris. Îngrijitorul ediţiei, Bertrand Badiou, cel care a completat travaliul filologic propriu-zis cu un enorm bagaj de informaţii biografice şi de istorie literară, a vorbit foarte deschis cu această ocazie despre intenţia de a pune astfel capăt legendelor ţesute în jurul convieţuirii cuplului Celan, cu alte cuvinte despre voinţa de a transmite posterităţii imaginea reală asupra rolului extraordinar jucat de Gisèle Celan ca iubită şi parteneră în creaţia soţului ei. În spatele acestui program s-a putut descifra însă şi un semnal important pentru cercetare, căci s-a putut de aici înţelege şi că o anumită manieră prin care s-a procedat cu arhiva Celan, în principiu închisă, accesibilă pentru materialele biografice doar sub strictul control al familiei, se va revizui radical odată cu publicarea lor integrală: importanţa acestei cotituri reiese din chiar „expunerea” prin această corespondenţă a acelor momente pe care văduva lui Celan le-a văzut, probabil, drept cele mai „secrete”, „privatissime”, din viaţa ei comună cu poetul şi pe care a căutat cu deosebire să le ferească de curiozitatea publicului. Pe de altă parte, se pare că Gisèle Celan a fost şi ea convinsă că, într-un viitor apropiat, accesul către aceste amănunte va fi inevitabil; luptînd să-şi apere dreptul la intimitate de insistenţele nedorite ale celor interesaţi, legitim sau nu, de Celan, şi-a putut da seama concomitent că limita dintre privat şi public în cazul unui poet a cărui operă, greu de separat de viaţa sa, a devenit