(În cele ce urmează sunt analizate romanele Proprietatea şi posesiunea şi Cronică de familie. Alte scrieri ale lui Petru Dumitriu au fost comentate în numerele 18, din 5 mai 1999, şi 51-52, din 26 decembrie 2002.)

Un roman care l-ar fi interesat pe Freud

În 1991, Editura Dacia a publicat un roman aproape necunoscut al lui Petru Dumitriu, Proprietatea şi posesiunea, din care apăruseră şaizeci de pagini în Viaţa Românească nr. 2 din 1960 şi despre care apoi nu s-a mai vorbit niciodată, ca şi cum autorul lui ar fi dispărut în neant, cu operă cu tot. Manuscrisul acestui roman a fost păstrat cu devotament (şi curaj, pentru că după expatrierea lui Petru Dumitriu intra în raza de interes a Securităţii) de Geo Şerban, până la căderea comunismului.

Proprietatea şi posesiunea urma să facă parte dintr-un ciclu romanesc, Biografii contemporane, rămas însă pentru totdeauna în faza de proiect (de altfel, chiar romanul Proprietatea şi posesiunea, deşi are o anumită autonomie estetică, este neterminat). Redactat la persoana întâi şi atribuit unui nescriitor, Erasmus Ionescu, textul se caracterizează prin libertăţi de ordin estetic şi moral care îi măresc “autenticitatea” şi fac lectura captivantă. Autorul a recurs la acest artificiu - inventarea unui narator neprofesionist - pentru a se elibera de orice fel de obligaţii, literare sau pedagogice, faţă de cititori.

Erasmus, descendentul unei familii mixte din punct de vedere social - un modest magistrat de provincie, Ieremia Ionescu, căsătorit cu o femeie din lumea bună, Cornelia Ciohodaru - are trei fraţi: Filip, o fire artistică şi perversă, Sebastian, intransigentul înclinat să-şi judece cu spirit critic familia şi în cele din urmă să o dispreţuiască, Cristian, tânărul pur, despre care nu s-ar putea crede că va îmbătrâni vreodată, şi o soră, Valentina, al cărei destin ar fi urmat