Republic articolul cu titlul de mai sus tipărit pe timpuri în Gazeta literară la rubrica săptămânală “Contrapunct” în care evocam marile figuri ale clasicismului nostru literar.

Spun “o sută fără şase” gândindu-mă la vârsta ce o avea în acel moment scriitorul mai puţin cunoscut astăzi, Alexandru Cazaban, de nouăzeci şi patru de ani, un moşneag vioi, viguros, povestindu-mi întâmplări de-ale confraţilor.

Text neapărat trebuitor istoriei noastre culturale secundare, a mărturiilor ei mărunte şi semnificative.

Încep cu introducerea la acel articol scris pe la mijlocul regimului trecut, la G. L., cum a fost conceput el pe atunci, fără să schimb nici un cuvânt:

Vorbim aşezaţi la un birou (al lui Al. Cazaban n. n.) şi când o hârtie alunecă şi pică pe podea, el înjură tinereşte, venind la anii săi de demult. Când nu-şi aduce aminte de ceva, îşi înfige mâna în pletele lungi, albe, puţin gălbui pe alocuri ca bilele de biliard vechi lovite prea mult cu tacul: “Măi (cu răsfăţ) mi se duce memoria la dracu”. Sau: “Am păţit-o rău de tot, domnule, nu-mi mai aduc aminte de nimic.” Vede departe îndărăt, numai departe... Cum ai privi lumea cu un binoclu întors.

*

Domnul palid la faţă

Norocul meu (reproduc vorbele lui Al. Cazaban după notele mele spontane, precizez azi în mai 2003, aparatul de înregistrare fiind o raritate pe acele vremuri) este că memoria e ca şi o femeie, are în capriciile ei reveniri, vechi fidelităţi. Îmi amintesc întâmplări petrecute cu zeci de ani în urmă, pe cele vechi de ieri, le uit.

Nu de mult, un critic m-a întrebat dacă l-am cunoscut pe Eminescu. I-am răspuns fără să mint: „L-am văzut.” „Când?” a sărit criticul. „Acum optzeci de ani.” Eram elev în clasa a treia liceală.

Mă ţineam de teatru, mai mult decât de învăţătură. Într-o seară (n-aveam bilet), stam la pând