* Decalaj orar / Décalage horaire (Franţa-Marea Britanie, 2002), de Daniele Thompson. Despre contribuţia acestui film la evoluţia artei cinematografice nu pot să spun decît un lucru: e inexistentă. În schimb, despre contribuţia sa la arta amorului - amorul dintre Juliette Binoche şi orice cameră de filmare; amorul dintre orice cameră de filmare şi Jean Reno - pot să spun că e remarcabilă. Pentru început, hai să dau în vileag sfîrşitul filmului. Făcînd asta, nu comit nici o crimă - Decalaj orar e o comedie romantică, deci nu putea să se termine decît aşa: coborînd din avion la Acapulco, Binoche e ajunsă din urmă de cuvintele de dragoste pe care Jean Reno i le-a înregistrat pe mobil. Noi nu le auzim (în schimb o auzim pe Macy Gray cîntînd), dar înţelegem că sînt foarte multe - în timp ce le ascultă, Binoche pare să străbată sute de kilometri cu maşina. Cînd declaraţia se încheie, Binoche îi ordonă şoferului s-o ducă înapoi la aeroport. E o secvenţă lipsită de suspans, de surprize, de spirit sau de imaginaţie; în plus, e interminabilă. Poanta e că eu nici nu voiam să se termine. La naiba cu spiritul şi cu imaginaţia! Uneori, tot ce vrem de la cinema şi de la viaţă e un prim-plan - cît mai lung - cu Juliette Binoche. Am mari aşteptări de la orice film cu Binoche: de fiecare dată aştept să mă îndrăgostesc. Nu trecuseră decît vreo trei sferturi de oră din Decalaj orar , cînd am auzit în pieptul meu un zgomot ca la o alunecare de teren, şi am strigat: "Bingo!". Pe ecran, Binoche tocmai îşi dăduse jos machiajul. Dacă nu vi se pare un motiv serios de a te îndrăgosti de cineva, trebuie să aveţi în vedere faptul că Binoche joacă rolul unei cosmeticiene care a cîştigat "premiul Nobel pentru machiaj" şi care, după cum insinuează Jean Reno, "ar avea nevoie de Ajax ca să şi-l dea jos". "Nemachiată, mă simt goală", spune cosmeticiana, şi în cazul acesta, ieşirea ei din toalet