Un discurs societal care să capitalizeze pe religiozitatea oamenilor pentru a oferi o alternativă politică la populismul de stînga - aparent de neînvins - se prezintă drept singurul capabil, deocamdată, să construiască alternativa politică şi care să şi cîştige alegeri; cu condiţia reconstrucţiei de jos în sus a unui asemenea discurs şi, mai ales, a ţeserii legăturilor dintre o nouă intelectualitate şi o nouă biserică. Pînă la a le defini pe acestea, noi, să vedem ce se petrece cu o parte considerabilă a laicatului intelectual şi cu mulţi dintre oamenii bisericii. Primul punct: intelectualitatea. Realizarea ca intelectual nu este privită la noi drept obiectiv ultim de carieră. A fi profesor universitar, bunăoară, nu mai mulţumeşte pînă la capăt. A fi cercetător - nici atît. Nu mai avem tentaţia operei magna, a proiectului încheiat într-o viaţă de om, a edificiului isprăvit. În loc să îşi fructifice la maximum potenţialul profesional pentru care s-au pregătit şi harul de la care cei ce au investit încredere mult aşteaptă, în loc să îşi scrie cărţile, operele în completare, parte dintre bunii acestei patri merg în locuri de perdiţie unde îşi macină forţele, măsurîndu-se inegal şi inutil cu stihiile, sau dispar în faldurile corpului diplomatic. Fireşte, nu e de neglijat distanţa care separă lumea reală, unde se fac bani, de lumea învăţămîntului superior şi a cercetării avansate, unde bani nu se fac, din pricină că, de doisprezece ani, guvernanţii îşi trădează sistematic patria sabotîndu-i învăţămîntul (cu excepţia remarcabilă a ministeriatului Marga). Expertiza este uneori mai necesară acolo unde emerg şi lucrează forţele pieţei, decît în stagnantul regn al funcţionărimii publice, acolo unde se consumă energie în van. Nu există, aşadar, doar "virtuţi prost plasate" (A. Pleşu), ci şi competenţe la fel de prost administrate. Or, steagurile lui Pristanda şi proiecte