Ostalgia, aşa se numeşte noua boală care bîntuie prin Germania, o maladie a spiritului, cum ar spune Constantin Noica. O realitate a sufletului şi a mentalităţii insului din pragul noului veac şi mileniu al Europei de dincolo de fosta cortină de fier. Cuvîntul este compus şi ar fi să însemne nostalgie din Est după o lume care a fost şi nu mai este. Românii noştri s-au instalat foarte devreme într-o ostalgie activă politic, adesea am sentimentul că ostalgicii noştri sînt mai numeroşi, mai bine organizaţi, mai hotărîţi să traducă reveriile care-i bîntuie în realitatea trăită. Alteori îmi spun că aşa ceva nu mai este cu putinţă şi chiar nu se mai poate. Mulţi asemenea visători sînt ei înşişi legaţi într-un fel sau altul de capitalism. Mirajul banului este mai tare decît orice construct utopic, iubirea de arginţi este devastatoare, chinuie visele multora, alungă reveriile paseiste şi le metamorfozează în altele americanizate de-a gata de televiziuni, de mass-media. Cutare om întreprinzător ne priveşte din cutare fotografie, cutare ins care a reuşit financiar povesteşte cum acest lucru este cu putinţă şi atunci degrabă alţii asemenea lui dau buzna pe la Registrul comerţului, completează, semnează, se agită, mînuiesc precipitaţi telefonul, adică mobilul, împing înainte istoria, ies din pasivism, din paseism, din cadrele existenţei pastorale, din resemnări seculare, din rezistenţă, din continuităţi glorioase pe aceleaşi meleaguri şi îşi iau lumea în cap. Prima şi cea mai de seamă bruscare a pasivităţii paseiste este plecarea, emigrarea şi imigrarea, contractul de muncă, banii drămăluiţi cu grijă, număraţi atent în lungile duminici ale unor repauzări plicticoase. Ce e, Doamne sfinte, mai apăsător, mai fără sens, mai greu digerabil pentru un imigrant decît duminicile cele în care nu faci nimic. Duminica imigrantului, duminica insului aflat sub contract legal de muncă,