Ritmată de trecerea anotimpurilor, marcată de mărunte ritualuri personale, de emoţii şi sentimente, existenţa noastră se derulează adeseori sub semnul unor dependenţe (să le numim oare tabieturi?!) dobîndite de-a lungul anilor. Sic transit vita homini, s-ar putea spune, privind retrospectiv spre cei care, înaintea noastră, au învăţat să moară cîte puţin, bucurîndu-se totodată de fiecare clipă. Despre această privire întoarsă spre trecut vreau să vorbesc, despre nevoia de a merge înainte asimilînd ceea ce a(m) fost, despre farmecul irezistibil al obiectelor vechi, adevărate capcane de prins efemeritatea clipei. Sfeşnice de alamă tăifăsuind în surdină cu lămpi art nouveau pe suprafaţa patinată a unei comode biedermeier, danteluri îngălbenite, aproape transparente, odihnind leneş în apropierea unui evantai de fildeş peste care lumina amurgului alunecă stins, somptuoase tăvi de argint dormitînd alături de fotolii bergere, tapiserii de secol XVIII al căror timp îl măsoară bătăile unor pendule franţuzeşti, toate acestea şi încă multe altele pot fi găsite în liniştea uşor prăfoasă a magazinelor de antichităţi în care intru adeseori. Punţi contemporane către epoci îndepărtate, ele sînt spaţii ce adăpostesc fărîme distincte de timp, poveşti banale sau fabuloase ale unor oameni vii cîndva, istorie concentrată a vieţii cotidiene de altădată. În acest univers, ca şi în muzee, dar parcă mult mai intens decît acolo, pulsează nostalgic spiritul trecutului, contaminîndu-l pe cel ce trece pragul "Antichităţilor" cu parfumul şi irealitatea sa. Captiv în obiecte ce-au călătorit de-a lungul timpului prin mai multe case, trecutul astfel conservat poate crea dependenţă, la fel precum matinala ceaşcă de cafea. Ajungi treptat să tînjeşti după atmosfera încăperilor înalte, mirosind discret a levănţică şi mosc, cu ferestre largi drapate în spumoase perdele de organza şi draperii auri