Lui C.Y. Armand, autorul lui
L'homme à venir, 1896 E vremea cînd orăşenii se întorc de pe la festivalurile de muzică, din munţii cu păduri dese de pin şi debordînd de violete, de pe la ritualurile comunitare de un fel sau altul. Aduc cu ei şi o strîngere de inimă. De ce nu poate şi aşa-numita lume reală să fie precum o noapte vrăjită, în care cîntările din jurul focului de tabără aprins pe nisip mută stelele de pe cer? După ce te-ai abandonat unui grup mărunt şi fragil de oameni uniţi de doruri, iară nu de profit, lumea trudei de zi cu zi este dură, ca un şantier plin de bare de oţel, o maşinărie de cefe înţepenite. Mie mi-e milă de noi. Desigur, există oameni care au împietrit în forma maşinii, dar în adîncurile cele mai profunde ale celulelor de beton, inima lor se zbate ca o pasăre beteagă. Doar dacă nu cumva pasărea a murit, dar vestea nu a ajuns încă la suprafaţă. Înfiorătoare veste! Sper ca, nicicînd, nimeni să nu primească un astfel de memo. Bună ziua, inima dumneavoastră a murit! Vai şi amar! Dar dacă pasărea este numai betegită, mai putem trage nădejde, mai există încă locuri unde oamenii se pot duce pentru a-şi griji caroseriile grele, cu ajutor de la prieteni sau de la străini. Există comunităţi care s-au specializat în dinamitarea betonului şi eliberarea păsărilor bolnave. Li se spune "sfinţi" sau "vagabonzi", dar sînt creaturi crestate de cicatrice, pe dinlăuntru ca şi pe dinafară, şi care încep să se vindece. Există şi grupuri improvizate, ad-hoc, care îşi încrucişează drumurile în peisaje pîrjolite. Există muzica. Există şi cer deasupra. Mai există, încă, un "afară". Micile comunităţi, cu voie sau fără, pot produce suficientă dragoste pentru ca acela care se întoarce la Bedlam să poată lua cu el o parte, ca să înfrunte maşinăria ticăloasă care acoperă acum fiece palmă de pămînt unde odată se înălţau copacii. Dacă dragostea e destulă, poat
