Sînt mai bine de cîteva luni de cînd zgomotul "dez-construcţiei" nu încetează în blocul meu. S-ar zice că trebuie să ne considerăm norocoşi. Lume din ce în ce mai bănoasă - în termenii foarte relativi ai acelei middle-class autohtone cu cîştiguri familiale medii sub valoarea ajutorului de şomaj european - se mută aici. Maşinile sînt mai scumpe decît casele, deşi oriunde altundeva raportul este - sever - invers: casa poate costa oriunde între de patru pînă la zece ori mi scump decît maşina. Or, colecţia de automobile compacte şi medii din parcarea noastră nu se regăseşte deocamdată într-un standard echivalent al locuinţelor. Extrovertirea este parte din subcultura populară actuală. Şi totuşi, speranţe există: primul lucru pe care îl face noul apropitar din blocul meu este să despoaie pereţii, ecorşee pe care se va trage o nouă "piele"; apoi înlocuieşte instalaţiile de încălzire şi distruge pereţii despărţitori. Fenomene pozitive, în principiu, care merg de altfel în sensul prognozat chiar din spaţiul acestei rubrici, deplîns chiar - atunci cînd viteza lui nu părea a fi cea dorită. Nu am a mă plînge decît de zgomotul infernal al "schimbării la faţă" din bloc şi, mai cu seamă, de caracterul ei haotic. Ţeava de gaz suplimentară, pentru centrale, nu este dorită de toţi, dar a sacrificat definitiv casa scării, deja perforată de cablu şi interfon. Dar, făcută în regim privat, ţeava de gaz a avut înainte de Crăciun scăpări remediate în chiar preziua unui incendiu la parter... Oricum nu sînt recomandabile drept căi de salvare scările, dar acum, aici, sînt de-a dreptul pierdute: le doresc co-locatarilor mei să nu aibă cumva instincte sinucigaşe şi să îşi părăsească locuinţele la vreme de seism. Nu că înăuntru ar fi mult mai sigur: aşezat de-a lungul unui aglomerat bulevard, cu trafic greu şi tramvai, blocul nostru "lucrează", se aşează. Crăpăturile în tencuială o doved