Aniversarea a 60 de ani de la premiera Casablancăi m-a găsit într-o stare flască. Adevărul este dincolo de cîte am scris despre Casablanca. Nenorocirea ţine de faptul că de nenumărate ori am jucat în Casablanca, ne-am jucat "de-a Casablanca". Ca atare am citit cu un ochi rece relatările de la sindrofia aceea cu familiile reunite ale lui Bogart şi Bergman, adunate - zice France Presse, preluat de Mediafax - "ca să desfiinţeze cîteva mituri despre cunoscutul cuplu". Care mituri? Ce să desfiinţeze? Idei la mintea copiilor măricei şi foarte prostuţi de azi: dacă mama Isabellei Rossellini (Ingrid Bergman) "a avut o relaţie în timpul filmărilor" cu tatăl lui Stephen Bogart...? Prima soţie a lui "Bogey" zice că da; încă actuala sa văduvă, Lauren Bacall, crede că nu, "deşi a existat electricitate între ei pe ecran...". Fata Isabella s-a dovedit cea mai pansivă: "Este un mare mister, fiindcă ei nu erau nici prieteni". Nu vom brutaliza prea mult problema, dacă vom afirma - folosesc pluralul fanaticilor casablanchişti - că filmul acesta nu deţine decît un singur mister: cum mai rezistă la 60 de ani? Cum de mai stoarce lacrimi mai mult sau mai puţin inteligente, avînd în vedere evoluţia gustului, emoţiilor şi a cinema-ului după "al doilea mondial"? E misterul îndelungilor amoruri dintre unul şi una, a căror iubire durează mai mult decît străbaterea pustiului în aproximativ 40 de ani. Dacă ritmul unei generaţii se estimează la 15 ani, înseamnă că 4 generaţii au vibrat la ceea ce de mult s-a clasificat drept cel mai mare succes al unei noncapodopere. În istoria cinema-ului, Casablanca are ceva din destinul "Dunării albastre" în istoria şlagărului. Misterul e şi mai dens de cînd se ştie cum s-a filmat Casablanca. La marea fuşereală! Fără nici un gînd înalt spre eternitate, fără nici un simţ al sublimului... Adunarea familiilor de la Lincoln Center nu mi-a adus nici un elemen