S-ar zice că nimic nu e mai instructiv decît să vezi o ţară străină cu propriii tăi ochi. Ei bine, nu. Există ceva dincolo (şi mai sus) de experienţa proprie: cea împărtăşită de vecinul de scaun, în autocar. Să-l numim, simplu şi neaoş, Marcu Polea. Probabil că l-aţi întîlnit şi dumneavoastră. Nu pleacă niciodată din ţară fără un ghid de călătorie, acela care la Paris te trimite la Turnul Eiffel, iar la Londra te obligă să vizitezi magazinul Harrod's. Dar, dincolo de observaţiile desprinse din materialul bibliografic ("în America sînt iubite maşinile mari, iar în Germania sînt divinizaţi cîrnaţii"), călătorul nostru nu se poate abţine să le adauge pe ale lui. Toate, bazate pe sursa documentară cea mai solidă: uitatul pe geam. Şi nici nu e nevoie de mult exerciţiu. După doar cinci minute în ţara în care abia a aterizat, e gata şi prima concluzie: "Ăştia au norii altfel decît noi! Norii noştri sînt frumoşi, sînt ca nişte ghemotoace de puf - ai lor n-au personalitate". Încă 10 kilometri în necunoscut (adică pe şoseaua de la aeroport la hotel) şi omul e gata pentru încă o sentinţă: "A, păi nu e nici un fel de verdeaţă pe aici, vai de capul lor!". Concluziile acestea, oricît de surprinzătoare, nu se compară însă cu memoriile de călătorie, pe care Marcu Polea le aşterne peste timpanele asudate ale vecinilor de autocar. Mai simplu spus, omul le explică celorlalţi ceea ce văd. De la automobilele de pe şosea (în alte ţări toată lumea are maşini străine - dacă nu aţi observat, vă atrage el atenţia) şi pînă la casele de pe marginea drumului (cum or putea să stea aşa, înghesuiţi - sau răsfiraţi, în funcţie de ţară), omul nostru observă tot, nu vă lasă să treceţi cu vederea nimic. Mereu nemulţumit de prestaţia altor neamuri şi oarecum îngrijorat pentru ele, călătorul nostru le dă sfaturi, fără a băga de seamă că geamul gros şi viteza autocarului duc la pierderea lor irepar