Economia de piaţă a transformat societatea civilă într-o imensă mulţime de vînători. Bătrînii i-au numit generic bişniţari, calificîndu-i drept oameni fără căpătîi "care împuşcă leul". A fost nevoie de cîţiva ani de vînătoare pentru a deveni evidentă stratificarea claselor sociale. "Bişniţarii" au devenit oameni de afaceri, iar vînătorii cu mai puţin noroc au rămas la stadiul de buticari. Restul, oamenii simpli care au privit derularea acestei invazii furibunde a banului în viaţa şi mentalitatea celor din jur, au devenit inevitabil vînatul acestora. Ei erau viitoarele victime ale Caritas, FNI, Bankcoop, Dacia Felix sau pur şi simplu victime ale cîntarului dereglat din piaţă. Psihoza banilor cîştigaţi cu orice preţ a făcut milioane de victime în rîndul românilor ce nu s-au adaptat rapid la rigorile şi capcanele economiei de piaţă. O parte a societăţii a devenit dependentă de acumularea de bani, în timp ce categoria defavorizată a rămas dependentă de tarele trecului. Interesant este că indivizii din ambele categorii susţin că activitatea sau în unele cazuri inactivitatea este determinată de nevoia de independenţă. Pentru categoria întreprinzătorilor, interpretarea este mai pragmatică. Au renunţat la timp liber, prejudecăţi, uneori familie, numai pentru a obţine ceea ce ei numesc independenţă financiară. Majoritatea nu regretă sacrificiul făcut, deşi îşi reproşează că au uitat să-şi trăiască viaţa. Cei mai mulţi spun că au citit o carte în urmă cu 6-8 ani, dar stau zilnic în faţa calculatoarelor şi navighează pe Internet. Încearcă în acest fel să suplinească lacunele culturale provocate de lipsa timpului liber. De fapt, această tendinţă este evidentă şi în statistici. Pornind de la 5,7 volume pe cap de locuitor vîndute anual înainte de 1989, editurile româneşti au ajuns la un maxim de 17,4 volume vîndute pe cap de locuitor în 1992. Setea de literatură universa