Primeam zilele trecute, pe adresa redactiei, o scrisoare din partea sotiei unui politist din Braila. Un ofiter umilit si tracasat doar pentru faptul ca face parte din aceasta institutie! O familie care se teme ca nu i se va putea face dreptate! Este, de fapt, o scrisoare care tradeaza drama multor politisti romani care ajung sa se intrebe, retoric, “Pe noi cine ne apara?”. Auzim prea des despre politisti injurati, scuipati, amenintati ori batuti. Cazurile nu deschid editia nici unui ziar, ele nu sunt considerate bombe de presa si sunt tratate ca atare... Cand, insa, un infractor de ultima speta se duce si se plange institutiilor de aparare a drepturilor omului, se plange presei ca a fost lovit de un politist, nu mai conteaza probe, dovezi. Se declanseaza un intreg mecanism impotriva institutiei. E un semnal clar ca Politia nu este iubita. Nu este grav. Grav este ca, in 13 ani, nu a stiut sa se faca respectata. Grav este ca, in 13 ani, nu a reusit, prin munca, atitudine si mentalitate, sa demonstreze ca este eficace, puternica, indispensabila, ca merita respectul intregii societati. Poate, in momentul de fata nu ar mai trebui sa conteze atat de mult numarul total al cazurilor de ultraj, indiferent cat de grave ar fi, ci ar trebui sa ne intrebam de ce politistii au ajuns in aceasta criza profunda de autoritate. De ce s-a ajuns in situatia in care politistii sa fie, in corpore, ciuca ironiilor in presa sau pe strada, sa fie etichetati de sus in jos si de jos in sus drept semidocti si tirani, sa fie considerati, tot in corpore, corupti, spagari? Am putea crede ca sindromul Garcea este o conceptie gandita special pentru a slabi autoritatea Politiei, pentru timorarea ei, pentru scaderea capacitatii ei de interventie. Problema nu este mentalitatea celor care l-au creat pe Garcea si l-au transformat in eticheta a politistului roman, problema sta in atitudinea celor care acce