Din Vlasca si Teleorman. Floarea Calota. Marea voce a sudului romanesc. Face parte dintr-o specie rara de artisti. Glas care vine din adancul fiintei si, ca o radacina, o leaga de pamantul ale carui doruri si frumuseti trec, prin ea, catre ceilalti. Nimic trucat. Nimic facil. Cand Floarea Calota ofteaz...
Din Vlasca si Teleorman
Floarea Calota
Marea voce a sudului romanesc
Face parte dintr-o specie rara de artisti. Glas care vine din adancul fiintei si, ca o radacina, o leaga de pamantul ale carui doruri si frumuseti trec, prin ea, catre ceilalti. Nimic trucat. Nimic facil. Cand Floarea Calota ofteaza in cantec, cauti pe dinauntrul tau dorurile. Cand chiuie, te inseninezi si te simti liber, descoperind ca tocmai iti traiesti bucuria!
- Doamna Floarea Calota, v-ati mutat de la tara, locul cantecelor dvs., in mareata mizerie din Bucuresti. Cum se vede satul de aici, dintre betoanele Capitalei? Cum se vede copilaria?
- Satul meu este Beuca, un sat al Teleormanului, nu departe de Silistea Gumesti a lui Marin Preda. Acolo am venit pe lume, in 1956. Satul, nici mai bogat, nici mai sarac decat altele, avea vreo opt sute de gospodarii, vai, dealuri, padure, campia... taiate de un fir de apa, Burdea. Ma impresiona primavara, dupa topirea zapezilor: firul asta iesea din matca peste gradini, peste poteci, rupea podurile... In fapt, podurile erau niste podete de lemn facute la repezeala de sateni, sa poata trece la cazan ori la gradinile de zarzavat. Ma gandesc la timpul si la timpurile acelea si cant: "Mai, neicuta, uite, vine garla mare,/ Taie plopii de pe vale/ Si fa-i aschii-aschioare,/ Sa trec cu talpile goale,/ Sa mai vad ochii matale.../ Toate dragostile noastre,/ Au ramas pustii pe coaste,/ Sa le vezi, nu le-ai cunoaste...,/ S-au facut zambile-albastre/ Si asteapta urmele noastre..." Satenii faceau caramida pe malul
