Ne mint stelele-n cer, ne minte steaua care-a răsărit: “azi o vedem şi nu e”. Ne minte Luna. Depozitarii de înţelepciune empirică, ciobanii de odinioară, care aveau noaptea doar bolta cu stele şi Lună drept ceas, busolă şi hartă, ştiau că “Luna-i cu minciuna”, iar spusele ei trebuie citite pe dos: cînd formează un D nu descreşte, cînd formează un C nu creşte. Pe lîngă minciunile cosmice sînt minciunile pămîntene, cîtă frunză şi iarbă. Sînt atîtea minciuni necesare, încît să spui adevărul în anumite împrejurări devine o grosolănie. Vulpea din poveste, ce frumos ne învaţă ea să minţim cînd sîntem atacaţi: nu scoate nici un sunet cînd o doare şi ţipă din toate puterile cînd agresorul nici n-a atins-o.

Minciunile comerciale sînt adevărate capodopere şi nenumăraţi oameni de ştiinţă sau esteţi se ascund îndărătul lor. Unele sînt la limita miracolului: o minte de vrăjitor bun a inventat berea fără alcool şi cafeaua fără cofeină, ciocolata fără zahăr şi zahărul fără zahăr, şi uleiul fără ulei. Ficţiunile comerciale ar putea intra în tratate stilistice şi au intrat în filme: vi-l amintiţi pe Al Pacino dînd buzna într-un MacDonalds’ cu un pistol în mînă şi cerînd un burger de dimensiunile celui afişat pe perete, în reclamă? M-am gîndit adesea la ciudăţenia unei străzi comerciale: pe margini, de o parte şi de alta, ficţiunea, în tunele de sticlă, adică vitrinele magazinelor cu oamenii lor perfecţi; între cele două tunele ale frumuseţii, realitatea cu toate ale ei. Pe după sticlă, sus, ţinute cuceritoare, trupuri elansate şi culori impecabil potrivite, familii model, cu zîmbetul pe buze, chipuri senine şi armonii coloristice, luxe, calme et volupté. Nimeni nu îmbătrîneşte, acolo sus, toţi par după baia în fîntîna tinereţii, ca oamenii din dreapta tabloului Der Jungbrunnen al lui Lucas Cranach. Pe jos, în schimb, trupuri de toate soiurile, ghebe şi burţi şi vîrstele d