Realismul socialist, cu cenzurile lui, nu a fost o invenţie recentă. Îl precedă, în maniera sa, dramaturgia secolului al XVII-lea a clasicismului francez. Trecem de Molière cu îndemnul „Curţii” de a pune, prevăzător, în josul paginii: Aici vorbeşte un scelerat, aluzie la Tartuffe, a cărui făţărnicie programată, rău pilduitoare, Monarhul nu o tolera.
Cenzura totalitară a secolului XX se bazează pe această propoziţie scurtă, intrată în istorie. De obicei, în locul ei, se adăugau prefeţe lămuritoare. Ca şi prefaţa pe care Racine o scrie la Fedra, la vremea sa...
Euripide, a cărui piesă autorul francez o ia şi o modifică în sensul moralei creştine, era mai liber, mai modern, mai aproape de noi, cei de azi, după cum se va vedea. Între grec şi franţuz se cască o prăpastie enormă. La autorul antic, Fedra, culcându-se cu fiul ei vitreg Hipolit, care o violează pur şi simplu... vim corpus tulit... îl denunţă ea însăşi pe acesta soţului ei, Tezeu, de frică să nu i-o ia celălalt înainte...
În prefaţă, Racine explică: Această josnicie mi s-a părut mai potrivită unei doici (cum e Enona) care putea avea înclinări mai slugarnice...
Cum ar veni: o cenzură de clasă.
Altă deosebire: Hipolit, la Euripide, fiind un obsedat ce tabără pe maică-sa vitregă, la Racine devine un cavaler fără pată; ceea ce ar fi fost mai agreabil spectatorilor. Un argument à la Răutu!...
Fedra, femeia incestuoasă, la fel: ea nu e nici vinovată, nici inocentă de tot...
Lucrurile, la Racine, se complică în ce priveşte personajul de bază. În prefaţă, mai scrie: Ea este târâtă de mânia zeilor către o pasiune nelegiuită de care are oroare cea dintâi; ea face toate eforturile să-şi învingă pasiunea; mai bine să moară decât să o declare cuiva...
Prea mult pentru... o târfă, ar zice un admirator al autorului grec şi păgân..
