În principiu, amintirile reprezintă o evadare a autorului pe coordonatele timpului şi ale spaţiului. Timpul revolut constituie materia lor esenţială, dar ea apare îndeobşte legată de mobilitatea fiinţei circumscrise unor medii diverse, eventual angajate în călătorii (Jules Renard făcea următoarea observaţie, marcată de obişnuita-i blîndă ironie: „Trebuie să călătorim, pentru a ne lărgi orizontul. Cei mai mari artişti, nu-i aşa?, se află în lumea comis-voiajorilor”). Nu întîmplător l-am citat aci pe moralistul francez, căci Dan Ciachir (născut în 1951 la Bucureşti) ni se prezintă, deopotrivă în dimensiunea temporală ca şi-n cea geografică, drept un călător prudent, selectiv, oţios. Nu se avîntă prea departe în trecut (nu aflăm decît prea puţin despre copilăria ori adolescenţa, despre familia ori şcolaritatea d-sale), nici în spaţiu (sînt consemnate cîteva voiaje în zone apropiate, mai cu seamă prin ţară). Evaziunile d-lui Dan Ciachir au un aer de modestie. E cu putinţă ca acest lucru să se explice prin dificultăţi biografice, prin strîmtorările băneşti de care n-avea cum să fie scutit un scriitor care declară cu ambiguă satisfacţie a fi rămas aproape toată viaţa un „liber profesionist”, dar şi prin natura sa psihică de visător, de ins dedat unei pasivităţi structurale, cu tentă intelectual-aristocratică. Un graţios snobism îi este propriu, grefat fiind pe fondul „epocii de aur”, atît de cenuşii: „În ultimul deceniu al dictaturii îmi plăcea să merg des la Constanţa unde puteai cumpăra pe stradă ţigări americane de contrabandă şi unde şoferii particulari de taxi – lucru de neconceput în Bucureşti – erau îngăduiţi într-atît încît îşi aveau chiar «staţiile» lor. Plimbările într-un Mercedes 230 al unui proprietar care mi-a împărtăşit estetismul pe străzi înroşite de frunzele salcîmilor îmi apar mitice după atîţia ani”.

Mediul tomitan evocat cu stăruinţă îşi are