Un erou de salon şi admiratoarele lui

Musafirul căruia i se dă o maximă atenţie în casa familiei Cozianu este Şerban Vogoride. El nu vorbeşte, ci ţine discursuri şi este aplaudat de cucoane (ca acei eroi de salon pe care îi antipatiza Eminescu). Petru Dumitriu îi face şi lui un portret în pastă groasă, tinzând spre caricatură, dar rămânând în esenţă realist:

"Prin 1860, ultimul Vogoride aflat în ţară era Şerban. Rămăsese aici cu moşiile moştenite de la taică-său, fratele caimacamului. Avea acum vreo patruzeci şi cinci de ani, era mare, pieptos, spătos, şi începea să se îngroaşe în pântec. Dar se simţea drept, în redingota neagră şi vesta albă strânsă pe talie şi care ascundea un corset. Jobenul de mătase şi-l pusese pe jos şi aruncase în el cu nepăsare mănuşile gris-perle. Stătea încordat, cu capul sus, ţinut de gulerul scrobit şi de cravata înaltă, neagră. Purta părul scurt, adus pe frunte în şuviţe, aşa cum îl văzuse în tinereţe la Paris pe Chateaubriand. Dar nu semăna cu melancolicul şi romanticul ministru şi poet; faţa îi era cărnoasă şi mare, nasul gros, sprâncenele stufoase, gura roşie, ochii, de un albastru palid, fulgerători. Se juca mereu cu monoclul care-i atârna de o panglică prinsă în butonieră, şi pe care îl punea uneori sub sprânceană, ca să ţintuiască prin el pe un om care-i displăcea şi pe care-l zdrobea cu privirea-i decolorată şi dispreţuitoare."

Căsătorită cu un bărbat respectabil, dar plictisitor, Sofia Cozianu îl admiră matern-romantic pe Şerban Vogoride, considerat de toată lumea ultimul apărător al cauzei marilor proprietari de pământ împotriva exproprierilor puse la cale de reformiştii momentului, susţinuţi de Alexandru Ioan Cuza însuşi. În modul cum îl soarbe din ochi, amestecând poezia unei relaţii secrete cu proza acceptării amantului în spaţiul (şi uneori în patul) conjugal recunoaştem ceva din atitudinea Vetei