1. Creaţie şi enciclopedism

Spre deosebire de culturile vechi, a căror memorie a sedimentat şi care trăiesc prin vigoarea nivelului lor mediu, cultura noastră se autoreflectă în momentele ei importante şi respiră, predilect, prin personalităţi exemplare. Atunci cînd începi tîrziu şi ai încă neuronii proaspeţi, cînd musculatura vîrtoasă nu exclude tăpşanul de circumvoluţiuni şi nici foşgăitul sinapselor care absorbe totul cu lăcomia organismelor în plină creştere, cînd incendiezi etapele şi eşti zdrobit între ceea ce ar trebui să vezi în urmă şi ceea ce adulmeci înainte, soluţia optimă e să arunci în lume personaje cvasifolclorice, minţi fabuloase şi energii mitice, şi nu să produci în serie statisticieni ai reveriei, contabili scrupuloşi care se ocupă cu emisia de simţăminte şi ingineri hotarnici special amenajaţi pentru a parcela şi a gospodări insomniile naţionale. Aceste făpturi cumulative, adevărate stihii prin irepresibila lor forţă de erupţie, au tot ritmat juna istorie a culturii naţionale de la Cantemir pînă la Iorga şi Călinescu, ori de la Haşdeu pînă la Eliade. Numite în diverse feluri, dar întotdeauna în sfera de semnificaţie a enciclopedismului şi a renascentismului, aceste personalităţi şi-au luat responsabilităţile a generaţii de sacrificaţi şi s-au pornit, cu o furie autodevoratoare, să construiască epopeic şi, de cele mai multe ori, din foarte puţin. Au convocat cu puterile lor mediumnice spiritele strămoşilor, au adunat cu lăcomie cioburile nefolosite în trecerea de la Eden la Istorie şi s-au pornit să croiască prometeic, să recompună schelete doar dintr-o falangă rătăcită şi apoi să anime totul printr-o vitalitate nărăvaşă ca o viitură. Aşa cum ontogeneza este cursul scurt de filogeneză, gestul lor, fascinant de cele mai multe ori, nămolos cîteodată, dar întotdeauna copleşitor prin înalta temperatură a combustiei, rezumă o întreagă istorie, cu