Rareori mi se întîmplă să mă las „furată” de lectură, şi-mi place starea şi expresia. Nu-ţi mai dai seama de ce se întîmplă în jurul tău şi intri dintr-odată în jocul ficţional, uitînd de modernitate sau postmodernitate, trăieşti empatic, asemenea unui copil căruia i se dezvăluie, într-o fracţiune de secundă, spectacolul înfricoşător sau mirific al existenţei. Au fost cîteva cărţi care m-au făcut să vreau să uit de fişe de lectură, ceea ce era o binecuvîntare. Nu ştiu de ce, dar am motivele mele să-l suspectez pe Roland Barthes, cînd vorbeşte despre plăcerea lecturii; în fond, este una dintre utopiile cititorului profesionist.

Nu sînt o cititoare de literatură SF, pentru că mi se pare că apelează la o schemă previzibilă, oricîte complicaţii tehno-baroce ar cuprinde: îmi depăşesc imaginaţia mea estetică. Hotărît, nu am nici o şansă în competiţiile de jocuri pe computer, iar navigarea pe web mă amuză, mai curînd, ştiindu-mă protejată de cărţile pe care le pot atinge, ceea ce nu înseamnă că nu folosesc computerul, preferîndu-l maşinii de scris. Romanul lui Daniel Keyes, Flori pentru Algernon, deşi poate fi citit ca un pionierat în filozofia inteligenţei artificiale, are atîta viaţă în el încît „furtul”, ca stare benefică, se prelungeşte în faţa hîrtiei de scris şi dincolo, în gîndurile care îmi însoţesc drumurile cotidiene. Cine nu a citit Republica lui Platon (în traducerea lui Andrei Cornea) şi nu a fost marcat de celebra analogie dintre cunoştere şi ieşirea din peşteră spre soarele adevărului? Daniel Keyes a avut ideea de a ţese o poveste de secol douăzeci, pornind de la această imagine fondatoare. Un retardat „motivat” (Charlie Gordon) este supus unui experiment de augmentare a inteligenţei, echivalînd cu ieşirea din peşteră (întunericul minţii sale) şi parcurgerea, extrem de rapidă, a drumului spre inteligenţa superioară şi genialitate. Experimentul pre