Când s-a hotărât să publice o antologie din poezia sa, în colecţia de “Ediţii definitive” a Editurii Vinea (Inima ca un pumn de boxeur, 2000), Nora Iuga a găsit de cuviinţă s-o inaugureze cu ciclul, atunci inedit, Autobuzul cu cocoşaţi. Miza pe faptul de viaţă cotidian, sugerată de acest titlu, – spaţiul poetic e, nu-i aşa, ce al “transportului în comun”- se asociază aici înclinaţiei deja atestate de restul operei spre fantazarea grotescă, cu conştiinţa statutului degradat al teatrului mundan, văzut esenţialmente sub semnul carnavalescului ironico-parodic şi implicând o marcată conştiinţă a derizoriului. “Personajul” Sam (scris cu literă mică) – poate ipostază schiţată la mijlocul drumului dintre Samuel-ul biblic, legat de revelaţia morţii, şi mai contemporanul nume generic “american”, banalizat, – este aici masca (masculinizată) a eului precar, “handicapat”, scos din principiu din poziţia de protagonist al vreunui spectacol solemn şi grav al “personalităţii” (“ce sam sunt şi eu / mi-am lăsat personalitatea / în autobuz pe scaunul de lângă fereastră / ea nu se vede dar se simte / e caldă şi moale / ca o plăcintă cu brânză / voiam să ţi-o dau / să guşti din ea”). Postura căutătorului de absolut, “metafizică”, îi este ca şi interzisă, - şi dacă un Blaga se putea întreba cândva, cu accent tragic, “Unde eşti Elohim?”, la noul personaj, care e cel mult un clovn trist, interogaţia e coborâtă în registrul banalului şi derizoriului: “sunt un cimpanzeu părăsit / n-am veşti de la tine / nu-l găsesc pe elohim / nu ştiu unde l-am pus / în cutia cu scule n-a rămas / decât un cui ruginit”. Orice altă atitudine suspectată de patetism şi sentimentalitate emfatică este, de altfel, amendată, de la reperul biblic al marii suferinţe (“stau lângă zidul plângerii / îmi număr degetele / două le-a luat apa”), la sugestia de profunzime “nocturnă” a eului (“sam ai plătit lumina mă-ntrebai / e