Nişte poezii
Dintre sute de poeme născute de prolifica noastră literatură actuală de linia a doua şi a treia, am reţinut spre discuţie astăzi două volume. Primul este Utopia nisipului, aparţinând poetului orădean Gheorghe Vidican. Poezia care deschide cartea e cel mai potrivit moto pentru ceea ce urmează: ”E firesc să se prelingă/ noaptea ca un clopot/ inspiraţia de a fi fruct a dat faliment/ desigur/ceştile de cafea/ştiu răspunsul/la întrebările locuite şi dezlocuite de mine.” În marea lor majoritate sunt poeme sincere, mediocre, ca 99% dintre poemele actuale, anonime. Metafore comune, peste sentimente indubitabil profunde, lexicul poetic nutrit din masa vocabularului, iată: “Mai stăruie sfidarea/ poemul se lichefiază/ frigul îşi ucide sângele/ femeia îşi aşteaptă iubitul/ devenit vânător de iluzii.” Alteori anxietăţile parcă ar vrea să capete o expresie ceva mai inedită, distinctă, deşi repetiţia omoară ideea poetică incipientă. Întregul volum lasă o impresie generală de meditaţie rece, tristă, zdrenţuită, calmă. Adică transmite totuşi mesajul trist al banalităţilor fără scăpare, fără ieşire şi fără chef. Alteori, absurdul e mesajul născut dintr-un simplu procedeu al incongruenţei semantice, nu prea inedit nici el: “un curcubeu paranoic/iubeşte inutilitatea. (Lipsa de comunicare)”. Un singur poem miniatural mi-a plăcut, el se numeşte Ruinele toamnei, deşi seamănă, totuşi, cu o producţie de cenaclu de elevi: “ Şi iar gestul de a graţia/ frunzele de mesteacăn.”
Alte poezii
Pe o scară (fictivă) a valorii, poezia lui Vasile Dan s-ar afla pe undeva mai sus de mijloc. În volumul său intitulat Carte vie, poetul foloseşte nişte imagini stranii, ca nişte picturi abstracte în cine ştie ce tehnică pretenţioasă, destul de interesante. Astfel, unele au o religiozitate liniştită: „deasupra peste lumânarea plopului îngălbenit/ cineva parcă te priveşte d
