Cînd mi-am văzut prima dată numele în Suplimentul Literar Artistic al Scînteii Tineretului, sub o proză mega-scurtă, era să leşin. Cu ziarul în mînă şi lacrimi în ochi am ieşit din redacţia SLAST şi, pe la jumătatea distanţei pînă la picioarele lui Lenin, m-am întors, m-am uitat la mamutul numit Casa Scînteii şi am zis (nu în gînd, chiar cu voce tare): “O să te cuceresc eu într-o zi!”. Lîngă statuie era un miliţian blond şi nu mult a lipsit să-i spun de ce sînt aşa bucuros. A doua zi, am avut ideea şugubeaţă să relatez, într-un articolaş, ceea ce tocmai trăisem. Ion Cristoiu a avut ideea şi mai şugubeaţă să-l publice, ba chiar pe prima pagină. Se numea “Debut la Supliment”. Era primul meu articol, dacă fac abstracţie de o scrisoare publicată în 1973 de Flacăra.

Casa Scînteii m-a zăpăcit nu atît prin dimensiunea clădirii, cît prin lungimea coridoarelor. M-am gîndit imediat că pe-acolo ar fi mişto să mergi cu patinele cu rotile (nu se inventaseră încă nici skate-board-urile, nici rolele). Din păcate, eu n-am învăţat nici pînă azi să merg pe vreun fel de patine, altfel poate că aş fi încercat.

Ideea de redacţie se reducea, în ochii mei de atunci, la două încăperi. Într-una dintre ele, biroul lui Cristoiu, am intrat doar de vreo trei-patru ori. De regulă, băteam la uşă, o deschideam cît un lat de palmă, băgam capul şi întrebam: “Bună ziua, se poate?”, la care el, aproape îngropat în manuscrise, răspundea obosit: “Mai tîrziu...” Numai că eu nu puteam mai tîrziu, eu ca să ajung acolo îmi făceam bilet de voie în interes personal, minutele lipsite se tăiau din salariu, ce ştiu copiii ăştia... Plecam, reveneam în altă zi. Cînd s-a pus problema să debutez “oficial”, pe două pagini, cu prezentare, poză şi tot tacîmul, am avut cu Cristoiu o discuţie ceva mai lungă. Grupajul meu de proze scurte se numea “Viaţa ca troleibuz”, iar el mi-a zis: “Înţeleg unde