Ca ardelean şi ca urmaş al celor mai „fundamentalişti” dintre transilvăneni, moţii, nu cunosc spaimă superioară aceleia provocate de co-sângenii mei când fac pe subtilii. Chiar dacă unii dintre noi sunt talentaţi la jocul cu mărgelele de cuvinte, o dau sistematic în bară când încearcă să scoată efecte etice din osârdia retorică. Un recent exemplu de nefericită exersare a misiei moralizatoare într-o lume lipsită de prinţipuri (şi carele va zică zică, nu le are!) mi l-a furnizat Cornel Nistorescu. E inutil să repet ceea ce-am spus şi scris de multe ori despre directorul „Evenimentului zilei”: că îl consider cel mai seducător reporter român al ultimei jumătăţi de veac şi unul dintre cei mai importanţi publicişti de azi. Că îi citesc cu multă plăcere editorialele etc. etc.

Cele mai bune articole ale lui Cornel Nistorescu sunt cele scrise cu un fel de detaşare sobră, lipsită de răutate, făcând trimitere la gestul ancestral — şi de mare efect în societăţile normale — al arătării obrazului cu degetul. Atunci când face apel la bunul simţ popular, când aşază în balanţă lecţia decenţei deprinsă acasă, pe colinele ardelene, şi aberaţiile lumii în care a plonjat parcă fără voia sa, efectul textelor e devastator. Ai impresia că editorialele sale sunt scrise, în cooperare, de-un Moromete în clipele de inspiraţie metafizică şi de-un ingenuu personaj victorian când exclamă: „Ce caută un copil cuminte ca mine într-o mizerie ca asta?”

Mai puţin fericite sunt articolele în care Cornel Nistorescu îmbracă toga procurorului. Iar de-a dreptul nefericită — ca să cobor în concret — mi s-a părut încercarea de-a institui un fel de „justiţiarism preventiv” pornind de la cel mai nepotrivit dintre exemple: Mircea Dinescu. Într-un articol scris cu o acreală care doar la un ardelean poate fi atât de contraproductivă, directorul „Evenimentului zilei” demască un potenţial peri