Nu mi se-ntâmplă prea des să mă îndrăgostesc pe stradă. Dar o mai păţesc uneori! Ultima dată, veneam pe strada Occidentului chiar spre redacţia României literare, când mi-a sărit în faţă o prea frumoasă domnişoară îmbrăcată într-o rochie lungă de in de culoare deschisă, cu guler înalt de tip oriental à la In the Mood for Love, purtând pe umăru-i graţios un coş portocaliu de paie. Ei bine, această domnişoară atât de fragedă privea pierdută de plăcere balconul îngropat în flori al unei case de altfel destul de neîngrijite. Cum stătea ea acolo roşie ca mărul şi fascinată de cele 10-15 ghivece de flori, primul impuls a fost s-o cobor din trestie, s-o iau de mână şi s-o duc undeva printre flori să ne plimbăm, să râdem, să nu zicem nimica ascunşi la umbră de canicula după-amiezei. Dar unde?

Mi-am amintit că sunt zone întregi în Bucureşti unde spaţiul verde pe cap de locuitor este de nici 11 cm pătraţi, numărul copacilor a scăzut cu aproape o treime, iar băncile sunt înfipte în trotuar chiar pe marginea străzii, lângă semafor. În parc? Să ne lovească skaterii, să păşim peste... gunoiul câinilor de companie, unii fioroşi şi fără botniţe, să ne aşezăm pe băncile de tablă, nespălate, pe care ceilalţi stau cu picioarele, să ne plimbăm ascultând forţat manele de la dughenele cu mese de plastic unde miroase a mici, shaworma şi kebab, să trecem însetaţi pe lângă artezienele secate devenite coşuri de gunoi, să admirăm sticlele de plastic plutind pe lac, statuile fardate strident şi obscen cu grafitti, să n-avem voie să ne aşezăm pe iarbă undeva la umbră, pe iarba şi-aşa arsă de soare căci n-o udă nimeni... Ah, de-am fi fost la Zürich! Ne-am fi răcorit cu apa rece din cele câteva sute de fântâni care împânzesc oraşul, îngânaţi de glas de ape am fi plonjat printre lebede în Limmat-ul curat ca lacrima, ne-am fi întins apoi la soare pe iarba de lângă alei sau la umbra copac