Pentru cel mai recent roman al său (Fric, Editura Polirom, Iaşi, 2003), Ştefan Agopian a ales drept moto o afirmaţie făcută de Ernesto Sábato într-un interviu din 1985: “Se poate spune orice despre un vis, dar nu că este minciună.” Putem găsi, fireşte, aici o posibilă cheie de lectură a istoriei lui Fric (călugărul armean, cel cu privirea rece, albastră, care îi umplea de fiori pe ceilalţi călugări) şi în egală măsură putem intui mişcarea dublu direcţionată a unei proze prea puţin compatibile cu venerabilele (vulnerabile!) distincţii de tipul adevăr/ ficţiune, realitate/vis, trecut/prezent etc.

Ceea ce atrage atenţia încă de la început este faptul că (nu altfel decît în cazul lui Tache de catifea), înainte de a fi “istoria” lui Fric (în sensul în care Baudolino al lui Eco, să spunem, este “istoria” personajului omonim), romanul lui Agopian se prezintă ca o alcătuire rizomatică, trăieşte prin digresiuni, prin ramificarea rafinată şi savantă a replicilor (asemeni lui Tristam Shandy), prin valorificarea ingenioasă a intertextului. Însă, oricum ar fi, Fric este cel care rămîne, mai mult decît oricare altul, în centrul romanului, el este personajul în jurul căruia se întreţes visele (cu precădere erotice) ale tinerei Orjen, cea cu părul roşu şi verde şi împletit cu alge; ca erou al închipuirii autorului (şi al închipuirii noastre de cititori) el călătoreşte prin vastele geografii ale lui Constantin Diichiti, unde “prochimenul războiului” este la ordinea zilei, sau adastă “într-o slavă stătătoare”, pe malul unei ape, acolo unde din cînd în cînd orizontul ia forma unui fund de capră.

În mod paradoxal “poezia” anumitor imagini este cea care dă greutate acestui tip de proză. Apoi, se-ntîmplă des, în această lume dezvrăjită şi revrăjită prin eros, ca personajele să joace, pe rînd, roluri absurde, ridicole sau…fireşti, în timp ce “duminica se scurge sub