Am ajuns de trei ori in Slovacia, in vara acum pe sfirsite. Primele doua dati – pe drumul inspre si dinspre Polonia, unde am fost, doua saptamini, la o scoala de vara, intr-un domeniu – lingvistica generativa – care multora dintre cunoscuti le stirneste, atunci cind ma aud vorbind despre el, ceea ce s-ar putea numi o grimasa admirativa. A doua oara, destinatia finala a fost chiar in Slovacia, la festivalul de poezie Cap à l’Est.

Dincolo de unele aspecte „logistice“ (somn putin, relativ multa bere in ambele imprejurari, dakujem si dovidenia in slovaca, dziekuje si dowidzenia in poloneza1) si de adaugarea la garderoba estivala a cite unui tricou, fiecare cu logo-ul evenimentului respectiv, cele doua sejururi Mittel-europene au mai avut in comun ceva din natura starilor de spirit cu care s-au soldat. Probabil ca n-as fi zabovit asupra acestei apropieri daca nu m-as fi angajat sa scriu aceasta „dare de seama“ pentru Observator cultural. „Stari de spirit“, zic, dar, in fapt, este vorba despre adierea unui sentiment, daca nu tocmai de impostura, totusi pe-acolo – un sentiment, sa spun, de inadecvare, care deriva din doua interogatii vizind propriul destin: sint/mai pot fi (ma voi putea vreodata considera) lingvist? (Quasi)aidoma: mai sint/pot fi inca poet?

A fi lingvist, altfel decit „de duminica“ (sau „de vara“) – in general, a te ocupa cu o stiinta (si nu cu toate pe rind, precum Bouvard si Pecuchet) – presupune unele afilieri institutionale, altfel spus, saltul de la stadiul de simplu interes intelectual la acela de ocupatie. Un pas – sau, ma rog, un salt – pe care, dupa absolvirea unui masterat de lingvistica teoretica, am intirziat, din felurite motive, sa-l fac. Nu intru in detalii – doar ca de aici, in parte, sentimentul de disconfort incercat la a 10-a editie (si a 5-a la care am luat parte) a Scolii Est-europene de Gramatica Generativa ti