16 sint cartile in limbi straine semnate, uneori doar in parte, de Adrian Marino intre 1976 si 2001. Realitatea acestui fapt il situeaza pe Adrian Marino intr-o unicitate pe cit de admirabila, in general, pe atit de iritanta pentru unele persoane din tara. Desi criticul (sau „ideocriticul“, cum il numeste Constantin M. Popa in monografia pe care i-o dedica) socoteste acest lucru „un inceput pentru literatura romana“ si o „simpla referinta bibliografica“ pe arena literelor externe, toata lumea stie, dar se preface uneori a ignora, importanta imensa, constructia de sistem a operelor lui Adrian Marino. De ce a fost tradus analistul si istoricul ideilor literare si mai ales pe ce cai „oculte“, mereu suspectate in negura anilor comunismului, de vreme ce E. Lovinescu se bucura doar de o versiune franceza a tezei sale de doctorat, iar pe G. Calinescu nu l-a vizitat slova externa?

Pina la dezinhibata/decomplexata pozitie a „optzecistilor“, asezarea lui Adrian Marino „intre hotarele“ culturale parea stranie. Paradox, capriciu al dictaturii ori „complicitate“ a autorului? Asa dupa cum insusi criticul ne spune, raspunsul e „secretul lui Polichinelle“ – respectiv ambitia de a scoate cugetarea romaneasca din impasul replierii in propriul teritoriu, prin crearea si redactarea pe banii autorului a revistei C.R.E.L. (Cahiers roumains d’études littéraires), „prima revista romaneasca de studii literare in limbi straine“, care a avut un ecou remarcabil, obtinind 104 mentiuni straine si, in consecinta, i-a inlesnit criticului-comparatist relatiile necesare atentiei fata de propria opera, dar mai cu seama interesul pentru difuzarea ei. A investiga din interiorul Romaniei deceniului sapte posibilitatile comparatismului militant si a „construi“ o critica a ideilor literare intr-o epoca a creatiei literare europene fatis neo-alexandrine nu era un act lipsit de temeritate, prin