Vulnerabila uneori, resimtita ca o mostenire cu care nu stii ce sa faci, identitatea nu se rosteste numaidecit in termeni demonstrativi. La artisti de certa autenticitate, ea nu se contamineaza de suficienta si nu se lasa prada acelui complex lesnicios care amesteca nefast revendicare si resentiment. Purtind in America disponibilitatea de aspiratii si de nostalgii ce a chezasuit o biruinta reverberind de bogatii sufletesti – cum este filmul sau Paris, Texas –, Wim Wenders, creatorul pomenit mai deunazi, a trecut totusi acolo printr-un proces frustrant pentru propria lui identitate. O pierdere, in contact cu ispita americana, de care experienta lui germana, dobindita anterior, nu-l proteguise indeajuns. Wenders o recunoaste in termenii unei luciditati mature, la adapost de recriminari zadarnice.

Mi-l amintesc la o reuniune organizata in 1988 la Paris – eram in cimpul preocuparilor pentru filmul vest-german, care au cristalizat in amplul numar monografic scos de Secolul 20 pe aceasta tema. L-am abordat, bineinteles, nerabdator sa-i inteleg situarea in disputa dintre identitati care marcheaza inevitabil teritoriile creatiei si perceptiei artistice. Nu savirsea vreo ingratitudine fata de competentele cinematografiei americane, vreo nedreptate fata de propriul sau recurs la acest ambient, cind isi analiza calm demersul. Marturia lui era, tocmai de aceea, inalt probanta pentru o dialectica unde se inscriu surprize deloc conventionale. Evocindu-le si la tribuna Colocviului nostru, care ne-a reunit apoi intr-un volum colectiv, Wenders gasea un raccourci metaforic, pe deplin sesizant. Daca acumularile germane, din zestrea lui de pornire, nu-l putusera apara indestul, artistul purta totusi, ca o a doua piele, o alta protectie, care, aceea, a rezistat. „Am gasit, sub vesta mea nemteasca, o armura europeana“, conchidea el, traducind acest benefic reconfort. America