Nu mai tin minte astazi datorita cui am aflat, demult, adresa clujeana a lui Adrian Marino si nici care a fost prilejul care mi-a dat curajul sa-i scriu pentru intiia oara. Mai am in schimb in biblioteca exemplarul din Critica ideilor literare care m-a insotit in cele sase luni de armata, in 1974, exemplar pe care l-am citit si rascitit pe sub banca in lungile ore de „studiu individual“ al regulamentelor militare si al altor opere de strategie si tactica a razboiului; marturie stau paragrafele subliniate cu creion negru pe pagini intregi, unele deja desprinse de cotor – caci am reluat, din timp in timp, aceasta lectura, tot asa cum mi s-a intimplat si cu alte carti de teorie literara si filozofie pe care le consider acum, dupa multe decenii, drept fericite revelatii, fara de care nimic din ce-am gindit si scris in ultimele aproape patru decenii – o viata de om! – n-ar fi fost posibil.

Atunci, in 1974, eram un proaspat absolvent de facultate de filologie pentru care, dintre toate perspectivele de viitor pe care le puteam lua in calcul, cea mai sigura era ratarea. Sefia de promotie „pe tara“, recomandarea de a lucra in invatamintul superior si cercetare se dovedisera a fi litera moarta pe linga o indicatie „superioara“ care-i trimitea pe toti absolventii in „productia“ nemijlocita; eram – mai norocos decit cei care, citiva ani mai tirziu, se vor fi lovit de zidul „oraselor inchise“ – profesor de limba germana la Scoala generala nr. 13 din Iasi, din „Alexandru cel Bun“, cartier emblematic al muncitorimii recent recrutate din satele judetului pentru fabrici si uzine. Universitatea, unde pina mai ieri contam drept virtual june asistent, imi intorsese spatele – chemat sa tin totusi, „la plata cu ora“, un curs facultativ de germana la Fizica, am fost denuntat pe loc, si pe linga mine cei care ma sprijinisera, de un domn foarte grijuliu cu respectarea deciziilor