Sintem in autogara din Barcelona, invadata de fiberi (ii poti recunoaste usor, arata toti ca din The Strokes – au pe ei cele mai misto haine de mina a doua si par cool chiar si atunci cind dorm cu gura deschisa), si nu gasim nici macar o banca libera unde sa ne intindem. Punem izoprenul direct pe trotuar, printre mucuri de tigara. Alina si cu mine sintem deja de vreo saptamina intr-o excursie aventuroasa prin Spania, iar Festivalul international de muzica FIB Heineken 2003 de la Benicassim este destinatia finala. Cum Barcelona e impachetata in turisti si pina si cel mai sordid hotel te taxeaza cu 20 de euro, am decis sa campam in gara si sa luam un autobuz de noapte. Dar nu ne-am fi asteptat la o asemenea batalie pe centimetrul de asfalt, asa ca ne asezam in fata toaletei publice, spatiu mai ocolit. Masina e ticsita, niste francezi ne sfideaza cu cintece de tabara, aerul conditionat seamana furtuna. Incercam sa ne cocotam picioarele pe geam ca sa nu ni se umfle – stim asta dupa o calatorie de 50 de ore cu autobuzul din tara, unde distractia noastra preferata era sa ne contemplam picioarele de mamut, gonflate grotesc de la lipsa de miscare. Ajungem la Castellon, intr-o gara pustie si nici urma de legaturi. Doi spanioli care vorbesc engleza a little – ceea ce, intr-o tara de nulilingvisti, inseamna ca te descurci cu ei printr-o combinatie de semne, exclamatii si vreo trei infinitive – ne conving sa impartim toti patru un taxi pina in Benicassim, aflat la vreo 10 km. Baietii merg „la cimitir“, cel mai hippie camping, amplasat linga un astfel de loc pacifist. Coborim si noi acolo, dar ne trezim ca ne bareaza intrarea 2 che guevarieni. „I am the resolution“, citesc pe unul dintre ei.

Ei nu vorbesc engleza nici macar a little. Se holbeaza indecent la noi si apoi rid de pozele din pasaport. Nu sintem pe liste. Cum sa le explici ca nu avem acreditari pentru ca