Nici după ce şi-a tratat glanda tiroidă în Germania, dl Adrian Năstase n-a renunţat la plăcerea sa de a face bancuri proaste pe seama cui nu e cazul. (Un editorialist de la un ziar central credea că a găsit explicaţia ieşirilor necontrolate ale premierului în anumite tulburări provocate de funcţionarea anapoda a glandei tiroide.) Aceste ieşiri nu mi se par necontrolate şi nu cred că sînt provocate nici de slăbiciunea dlui Năstase pentru bancuri orale. Explicaţia răbufnirilor sale împotriva ambasadorului american şi a oficialităţilor Uniunii Europene care-i tot sugerează să se ocupe serios de limitarea corupţiei în România e că dl Năstase ştie ce efect devastator ar avea pentru partidul de guvernămînt să dea verde la lupta propriu-zisă împotriva corupţiei. Baroniada n-ar mai fi o afacere de partid, ci o treabă a Justiţiei. Iar dacă apucă Justiţia să ia în serios ideea că trebuie să dovedească pe corupţi cine ştie pe unde ajunge.

Teoretic, dl Năstase n-are nimic că trebuie acţionat împotriva corupţiei. Pentru asta există programe, se organizează seminarii. Ce nevoie mai e să ne ocupăm şi de cazuri concrete? Astea, din cîte îşi aminteşte premierul, nici nu sînt prea multe şi n-o fi România mai coruptă decît alte ţări foste comuniste. Dar străinii vor să ne culpabilizeze, ca să poată negocia mai uşor cu noi şi să ne impună ce vor ei în politica noastră internă.

Indignările premierului ar fi total îndreptăţite dacă NATO şi Uniunea Europeană ar transpira să pătrundă în România, nu viceversa.

Nu ştiu dacă a trecut o lună de cînd dl Năstase însuşi declara că dacă România vrea să intre în Uniunea Europeană trebuie să rezolve rapid toate problemele pe care le are în calea integrării. Ba tot Adrian Năstase se întreba retoric dacă România îşi poate permite să piardă vremea cînd şi-a propus ca în 2007 să fie admisă în Uniune.