Aminteam săptămâna trecută, în legătură cu saluturile noi, de formula „hai pa”, la modă în limbajul actual al tinerilor. Formula este înregistrată de Marica Pietreanu, în monografia sa Salutul în limba română (1984), cu o particularitate de punctuaţie, corespunzînd probabil unei intonaţii diferite de cea care ni se pare azi dominantă: cu cele două elemente despărţite prin virgulă. Explicaţia pragmatică dată salutului corespunde acestei intonaţii: autoarea consideră că elemente precum apoi, păi, hai atenuează bruscheţea întreruperii conversaţiei, funcţionînd ca mărci introductive pentru salutul de despărţire: „După cum reiese din exemple, este vorba de exprimarea unei anumite stări sufleteşti a vorbitorului care, hotărîndu-se să plece, este nevoit să iasă din situaţia favorabilă interacţiunii lingvistice, să întrerupă conversaţia. Pentru ca întreruperea să nu se facă brusc şi să nu fie interpretată ca o comportare nepoliticoasă, vorbitorul recurge la adverbul apoi sau la interjecţia hai (hai, la revedere; hai, pa), care constituie elemente de legătură, de trecere spre formula de despărţire” (p. 191). Descrierea e interesantă, dar se potriveşte în mai mare măsură construcţiilor cu apoi şi doar în parte celor cu hai, al căror uz actual nu pare tocmai unul de menajare politicoasă a interlocutorului; dimpotrivă, sugerează o anume brutalitate – deloc ceremonioasă – a închiderii dialogului. De fapt, semnalele de tipul păi sau hai au drept caracteristică un comportament diferit în funcţie de prezenţa sau absenţa pauzelor: păi marchează într-adevăr ezitarea precaută atunci cînd este urmat de o pauză (păi... mergem; păi... am greşit); dimpotrivă, fără pauză, interjecţia întăreşte forţa ilocuţionară a enunţului următor, legîndu-l de contextul precedent şi chiar conferindu-i caracterul unei concluzii obligatorii: păi mergem!; păi am greşit. Şi interjecţia hai are un compor