Perioada estivală se caracterizează printr-o firească relaxare a vieţii sociale. Un duh de ducă începe a bîntui cu însufleţire începînd cu a doua jumătate a lui iunie şi sfîrşind cu a doua a lui septembrie, cînd gîndurile unor largi segmente ale populaţiei (incluzînd Şcoala, Universitatea, Opera, Teatrul şi chiar Parlamentul) se focalizează pe distracţie/ loisir/ hoby ş. a. Concediile se consumă, de regulă, în alte spaţii decît cele de domiciliu: la munte, la mare, la rudele din ţară ori din străinătate ş.a.m.d., în funcţie de bugetele familiale. (Scriu „de regulă”, întrucît statistici sociologice de ultimă oră arată că procente tot mai ridicate – 45-55% dintre români – îşi petrec acasă vacanţele/ concediile din lipsa banilor).
Ca „bugetar”, mi-am petrecut cea mai mare parte din vacanţele intervalului 1990-2003 acasă, în aşteptarea acelor reforme profunde – inclusiv salariale! – promise cu regularitate de succesivele guvernări din aceşti ani. În scurtele deplasări făcute în afara oraşului natal, Bucureşti, am constatat însă o progresivă degradare a conştiinţei cetăţeneşti, secondînd contraperformanţele economice păgubos minate de un soi de mit (post)modern: Investitorii străini. Drept urmare, oriunde ai merge în România prezentă, gunoaiele şi dejecţiile – la propriu şi la figurat – tind alarmant să sufoce vitalitatea acestui „popor român”, supravieţuind miraculos vicisitudinilor abătute val după val, de milenii, în spaţiul „carpato-danubiano-pontic”. Tot mai mulţi tineri, încurajaţi din răsputeri adeseori de propriile familii, se orientează în zilele noastre către emigrare după şcolarizarea temeinică efectuată în ţară.
Depre aceste fenomene îngrijorătoare s-au scris/spus multe fraze în ultimul deceniu. Dacă însă au curs pînă acum destule valuri de proteste în mass-media pe tema poluării solului şi a apelor patriei, nu ţin minte să fi a
