Între autohtonism şi sincronism

După 1990 arta românească a fost puternic marcată de două tendinţe majore şi egal îndreptăţite în contextul dat: cea autohtonistă şi cea sincronistă. Prima urmărea, pe lîngă impunerea unui set de idei din sfera spiritualităţii creştine, resuscitarea unor tipare formale sistematic reprimate în anii comunismului, iar cea de-a doua a încercat, destul de timid la început şi din ce în ce mai hotărît ulterior, integrarea în sistemul european de valori artistice. Deşi, aparent, exprimate spontan, aceste orientări se sprijineau pe tipare educaţionale şi pe repere morale oarecum previzibile. Mişcarea autohtonistă a mobilizat, în general, artişti aparţinînd generaţiei deplin maturizate, pentru care valorile spirituale au constituit forme tacite de rezistenţă, în vreme ce tendinţa sincronistă a fost explicit susţinută de către artişti din generaţiile mai tinere, a căror voinţă de comunicare şi deschidere depăşea cu mult simpla nostalgie recuperatoare. Oricît de legitime ideologic şi de îndreptăţite ca experienţă formală nemijlocită, aceste manifestări puternic polarizate nu puteau rămîne mult timp într-un asemenea regim de exclusivitate. Răspunsul, chiar dacă neformulat încă tranşant, plutea în aer ca o promisiune vagă. Şi, în ultima perioadă, lucrurile au început să capete deja un contur şi să se constituie în alternative reale. Cele mai tinere promoţii de artişti, pentru care mitul valorilor naţionale, cu explicita sa coloratură ideologică, nu mai reprezintă un subiect de fascinaţie, iar spaţiul european încetează a mai fi unul exterior, au îmbogăţit peisajul artistic românesc adăugîndu-i o altă dimensiune: aceea a imaginii suficientă sieşi. Situată polemic faţă de ambele atitudini mai sus amintite, această nouă tendinţă repune în discuţie sensul şi finalitatea actului de creaţie. Faţă de mişcarea autohtonistă e