Traian Ştef a elaborat un soi de monografie a ridicolului. Gest mai curînd previzibil decît insolit, la intersecţia coordonatei noastre spaţial-morale („O, ţară tristă, plină de humor”) cu cea temporală (perioada „de tranziţie”, „de o absurditate degradantă, incredibilă, rizibilă prin toate feţele şi discursurile, prin toate măştile din pieţele publice”, în caracterizarea defel pluşată a autorului). Cineva trebuia să trateze subiectul. Deoarece avem nevoie de conştiinţa ridicolului, care poate vegeta mult şi bine fără a lua notă de sine, nefiind însă mai puţin compromiţător, mai puţin nociv. Se poate trăi uşor, ne avertizează Traian Ştef, fără să-ţi dai seama de ridicolul pe care-l incorporezi. E suficient să te conservi „în limita unei existenţe neinterogatoare” (Noica arăta că în timp ce omul tragicului se întreabă mereu, omul comicului nu se întreabă niciodată), a unei mediocre egalităţi cu sine, „într-o certitudine norocoasă, de rînd”. Ridicolul îşi face sălaşul în fals, în vanitate, în nimicnicia vieţii umane. El constituie o antivaloare, un derapaj al autenticităţii. E drept că nu reprezintă un rău major, ci, conform definiţiei lui Aristotel, „o urîciune care te face de ruşine fără să-ţi cauzeze durere sau pagubă, aşa cum masca comică este urîtă şi schimonosită, dar nu aduce suferinţă”. Ceea ce e în avantajul insului ridicol, care, avizat fiind, posedă şansa unei redresări. Criza cunoaşterii are un caracter decisiv, căci printr-însa, precizează eseistul nostru, „omul ridicol este umilit şi se retrage în sine, sau îşi iese din fire şi devine grotesc ori nebun, sau îşi dobîndeşte echilibrul şi seninătatea”.

Mai întîi ni se oferă parada istorică a evoluţiei conceptului. Antichitatea clasică grecească prefera, din rîndul virtuţilor, curajul, cumpătarea, dreptatea, în duhul cărora se făcea educaţia tinerelor vlăstare. Opera lui Homer funcţiona ca u