Inteligentă şi cultivată, distinsă şi plină de spirit, respectată pentru calitatea intelectuală a intervenţiilor sale publice, admirată pentru eleganţa şi, nu în ultimul rînd, pentru frumuseţea ei, Magda Cârneci (y compris Magdalena Ghica, pour les connaisseurs) a fost în anii deceniului nouă una dintre vedetele vieţii culturale bucureştene şi o figură emblematică a miraculoasei mişcări artistice apărute atunci şi pe care continuăm să o numim „generaţia optzeci”. La vremea respectivă Magda Cârneci era, alături de Andrei Pleşu, o prezenţă constantă şi întotdeauna de remarcat la vernisajele unor expoziţii de artă plastică (la fel ca în cazul lui Andrei Pleşu, discursul său îmbină erudiţia şi subtilitatea interpretării cu expresivitatea şi precizia termenilor), iar Magdalena Ghica devenise un nume cu rezonanţă în poezia şi chiar în comentarea poeziei generaţiei optzeci. Formaţia de critic de artă a ajutat-o pe Magda Cârneci să devină şi un foarte bun comentator literar, iar eseurile şi interpretările ei asupra specificităţii artistice a creaţiei scriitorilor generaţiei optzeci pot fi citite cu folos şi astăzi. În tumultul fonic de după 1990 vocea Magdei Cârneci (după revoluţie a renunţat la pseudonimul Magdalena Ghica) nu a mai răzbătut suficient de pregnant chiar dacă scriitoarea a adăugat multiplelor sale chipuri publice şi pe acela, foarte la modă, de militant în plan civic. Am sentimentul că volumele sale apărute în anii din urmă nu s-au bucurat din partea criticii de atenţia pe care ar fi meritat-o, iar doctele sale articole publicate în reviste de prestigiu din ţară şi străinătate au fost şi ele înconjurate de o respectuoasă tăcere. Şi este păcat pentru că scrisul de azi al Magdei Cârneci păstrează intacte calităţile observate încă de la începutul anilor ’80, beneficiind, în plus, de avantajele fireşti ale maturizării autoarei (inclusiv prin experienţa esenţ